Privim în oglinzi deformatoare

Un moment de sinceritate. Tu, cu tine.
E greu? E ușor? Atunci când ne privim cu sinceritate, în oglinzi care ne-arată lucrurile așa cum sunt, nu așa cum ne place nouă să le vedem, avem curaj să recunoaștem, să acceptăm că imaginea noastră reală e mult diferită de cea… pe care o purtăm zi de zi?
Eu nu mă uit la mine cu onestitate. Nu îndrăznesc, deși mi se spune că sunt curajoasă. Întorc privirea de la mine însămi, mă prefac că nu înțeleg și simt că trebuie să mă opresc înainte de-a ajunge într-un loc în care să fiu obligată să mă confrunt cu mine. Cu tot ceea ce dansează haotic în mine.
Așa că, mă ascund. În spatele lucrurilor pe care-mi propun să le fac. Îmi fac planuri. Pun pe hârtie idei, fac calcule, stabilesc lucruri, ținte, scopuri. Sau, când simt că sunt pe muchie de cuțit, emoțional vorbind, urc pe bicicletă, pedalez câțiva km și oblig mintea să tacă, sufletul să se liniștească, lăsând loc efortului fizic. Mă ascund. Uneori îmi reușește și păcălesc avalanșele de trăire care mă afundă. Și mă bucur, și mă entuziasmez și am senzația că, totuși, pot zbura și cu aripile sufletului mereu bandajate. Dar alteori mă copleșeșc. Și tot ce pot să fac e să tac. Ferec toate ușile și ferestrele spre lume și ridic în jurul meu un rece zid de tăcere. Dar toate se oglindesc în mine și mă obligă să le dau atenție, să le percep, să le simt. Și mă zvârcolesc în propriile-mi lanțuri și am senzația că totu-i inutil. Și-atunci, urăsc oglinzile. Care te obligă să privești în tine.
Oglinzile ne-arată, de cele mai multe ori, cam ceea ce vrem noi să vedem. Pentru că nu privim dincolo.
(Și nu, nu le putem schimba. Nici sparge. Nici renunța la ele. Suntem prizonierii propriilor oglinzi deformatoare.)