Pur și simplu… Italia

E o duminică cu vreme tare cenușie, acum ninge mărunt, umed, mai devreme a plouat și undeva pe la amiază cădeau din cer – așa, fără număr, fără număr – niște fulgi mari, de poveste (nu de-alea ce-mi plac mie), casa e goală, Puștiul e la bunici, e liniște dar nu-i apăsătoare și e bine. Printre miile de gânduri ce-mi trec prin cap, unele-s senine, ca și ultima poză din postarea de ieri. De fapt, acolo mi-a rămas gândul, la Italia.
În copilărie, sau mai degrabă, în adolescență, mă simțeam fascinată de Italia. Mi se părea a fi o țară de poveste, cu o istorie impresionantă și tot ce era legat de țara în formă de cizmă mă atrăgea. Găseam limba italiană ca fiind fermecătoare, la fel ca și istoria și eroii acestei țări. Poate că mă simțeam legată de Italia din perspectiva originii cumva comune, latine, poate din cauza pieselor lui Shakespeare, poate pentru romantismul ce învăluia această țară. Cert e că, să ajung să văd Italia mi se părea un vis. În timp, visul ăsta a pălit mult și a pierdut din atractivitate din cauza că, dintr-o dată, Italia se transformase în țara în care românii – mulți, să nu spun toți – se duceau să muncească – sau să fure – și se întorceau acasă altfel, nu impresionați de locurile în care ajunseseră, ci doar orbiți de posibilitățile materiale căpătate dintr-o dată. În ochii mei, din cauza asta, Italia pierduse. Apoi, încet, încet, farmecul a revenit și pot să spun clar că Italia e, așa, legată de sufletul meu.
În Italia am fost, s-ar putea spune – având în vedere că se întâmplă să vedem unele locuri doar o dată în viață – de multe ori. Italia a însemnat, de fapt, și prima mea ieșire din țară, în decembrie 2005, când, printr-o excursie Taize, am văzut prima oară Budapesta, Viena, Lugano, Verona și-am stat aproape o săptămână la Milano. Am văzut locuri frumoase în Milano atunci dar, din cauza vremii mohorâte, mi s-a părut cenușiu. Deși e orașul pe care l-am vizitat de cele mai multe ori – s-a întâmplat să mai fiu la Milano încă de două ori, în 2006 și în 2009 – tot am rămas cu o impresie nu prea specială.

(Milano, decembrie 2005)

Prin Verona am trecut de două ori, în 2005 și 2006, am stat doar câteva ore și înafara faptului că, în curtea unde se află statuia cu sânul mult prea uzat al Julietei, e mereu o mare de oameni, dornici de un strop de noroc – speranță inutilă, din punctul meu de vedere, n-am văzut prea multe. Se zice că e un oraș frumos și cred c-așa trebuie să fie. Doar au trăit acolo copiii minune ai iubirilor interzise, Romeo și Julieta.

La Veneția am fost în 2006, în august, și mi-a plăcut, mi-a plăcut mult de tot, în ciuda faptului că se spune că e prea comercială.  O fi dar în același timp sau, tocmai din cauza asta e atât de turistică și comercială, e Veneția, orașul – istorie – romantism dintre ape, cum să nu îți placă?! M-aș întoarce, cu mare drag. Are străduțe înguste, case înmuiate de apă și poduri arcuite, are gondolele și porumbeii și atât de multă istorie în arhitectura ei.

Într-un mod aparte, special, mi-a plăcut Genova. Am vizitat orașul câte o zi, în doi ani, în 2006 și în 2009 și e unul dintre locurile în care mi-ar plăcea să locuiesc o vreme, să fiu cazată la o casă tradițională italiană, așezată pe coastă, cu o vedere superbă asupra mării, să mă plimb pe străzile lui și doar să savurez parfumul vieții de-acolo.

(Genova, hotel pe malul mării, pentru prințese nedeclarate, :P)

În 2009, cu-n Puști ce tocmai împlinise un an, am făcut un tur de forță – nevoie împletită cu dorință – și-am mers în Italia cu mașina. Nu mai știu câte ore ne-a luat dar știu că a fost un drum lunggg. Am fost la Milano, în Alexandria și-am stat câteva zile într-un mic orășel, Oviglio, unde locuiau, atunci, părinții mei. Mic, pierdut printre autostrăzi, cu nouăzeci la sută localnici, mie mi-a plăcut. Ca peste tot în Italia, și-aici tronează un castel cu ziduri impunătoare, c-o biserică dintr-o istorie demult apusă, cu un aer vechi și fermecător. Liniște, curățenie, istorie, ce să-ți dorești mai mult?

(Oviglio, august 2009)

(Oviglio și un mic cavaler extrem de bălos… :P)

(Oviglio și parfum italian get beget)

Atunci, în 2009, am condus eu mașina, traversând Italia de la Milano până la Trieste prin orășele, nu pe autostradă. Zilei aceleia îi păstrez o amintire specială, a fost deosebită, cred că atunci a fost momentul în care Italia și-a recăpătat mult din farmec, pentru mine. Toate orășelele acelea mici, presărate printre cetăți, cu o mulțime de castele, cu priveliști superbe, cu străduțe înguste dar cochete, mi-au plăcut mult. E o aventură pe care mi-aș dori să o repet și Italia, într-un road trip, cred că ar fi fantastică. Prin Trieste am trecut, și la dus, și la întors, seara și orașul oferea un adevărat spectacol de culoare, drumul care separa marea întunecată de orașul multicolor, a fost frumos. Mi-ar plăcea să mă întorc, să vizitez Trieste pe îndelete, știu, simt că merită.

Și apoi, mai e Roma. Ahh, frumoasa Romă pe care am vizitat-o în octombrie 2011. După Londra, e orașul care mi-a plăcut cel mai mult. Cele trei zile în care-am stat acolo au fost scurte și neîncăpătoare dar m-am simțit, la Roma, ca acasă. E atât de multă arthitectură în orașul cetate, e atât de multă istorie la fiecare pas, o istorie care ne e comună, că n-am putut să mă simt altfel decât într-o poveste. Una cu cuceriri, și războaie, și construcții impunătoare, și oameni puternici, nu doar cuceritori ci și excelenți arhitecți, constructori și dezvoltatori. Și – în ciuda faptului că timpul macină totul – o poveste c-o senzație de eternitate, de trecere peste timp. Și cred că așa și e. Că e ceva din marele Imperiu, ceva din tot ce-a fost cu mii de ani în urmă, care va rămâne în conștiința oamenilor, chiar și după ce toate clădirile alea ce s-au vrut pentru totdeauna vor dispărea, se vor transforma în ruine și ruinele vor deveni pământ. Ceva din puterea romană. Spiritul.

(Roma, vedere din Castelul Sant Angelo)

(Roma, Piața Spania)

(Roma, Colosseum, partea refăcută)

(Roma, Santa Maria Maggiore)

Așadar, Italia e o minunăție de țară, cu atât de multe locuri frumoase, cu atâtea povești fascinante. Mi-ar plăcea să o vizitez pe îndelete, să merg pe firul istoriei de la un capăt la altul al aceste țări. Și, cine știe, poate, cândva…

Vouă cum vi se pare Italia? Mulți, foarte mulți dintre cei cu care vorbesc, spun că nu sunt atrași de ea. Voi ce ziceți? Aveți o altă țară care vă dă un astfel de sentiment, de fascinație?