Sub povara gândurilor…

Stau în fața paginii goale – nu de hârtie ci de calculator – și mă gândesc. Îmi trec prin minte atât de multe gânduri încât nu reușesc să le prind firul, să le fac ghem și să le așez cuminți într-un colț. Nu. E doar haos. Un amestec atât de… alandala. Râsete de copil, cărți, depărtări, biciclete, piese de muzică folk, ciocolată amăruie, soare și zăpadă, șampon cu mango,  tristeți, pantofi cu toc, miros de liliac, doruri, proiecte, jucării, rătăciri în noapte, primăvară, zbor, mănuși colorate, poze vechi, angajamente, role, maturitate, piste de biciclete, fuste croșetate, oameni de zăpadă, copilărie, pâine caldă, patimă, baloane, esarfe înflorate, bagaje. Gânduri. Visuri. Probleme. Viață.
Liniștea din casă, liniștea dinafara mea nu face decât să accentueze haosul și zgomotul ce-i în mine. Nu știu să gândesc în tăcere, în liniște. Ca să nu-l mai aud, îmi pun niște muzică. Rock, puternică, ca să acopere vibrațiile inimii. Hurts, formația la a cărei concert voi merge în martie, la Milano. Muzica folk, și tristețea-mi curge prin vene în acorduri de chitară. Andre Rieu, ca să liniștească, să armonizeze.
Tatiana Stepa mi-a umplut azi – iar, a infinita oară – sufletul de trăire. De tristețe și de dor. Vocea ei mi-atinge direct sufletul, corzile cele mai sensibile. Muzica folk mereu a fost ceva special pentru mine dar piesele Tatianei Stepa au ceva aparte, din tragismul vieții, din încrâncenarea împotriva neajunsurilor vieții… Spune-mi ceva mă poartă într-o altă lume. Una pe care nu o pot descrie, și bine fac, că n-ar avea nici un rost.
Dare to be… în jurul sintagmei ăsteia m-am învârtit azi. Și când am revenit la Zorba, Alexis Zorbas, mare spirit liber al literaturii, și când m-am pierdut printre amintiri. Apropo, de ce-om fi având atât de tare tendința să îmbrăcăm amintirile într-o aură strălucitoare, să le dăm o altă valoare decât au, de fapt, în realitate? Pentru că ne hrănim din ele? Pentru că ne e mai ușor așa, să considerăm că ceea ce-am avut, ce-am trăit, ce-am făcut, a fost bun, frumos, reușit? Pentru că avem nevoie să simțim că n-am trăit degeaba, că timpul n-a trecut fără să facem… ceva?
Să îndrăznim să fim. Așa cum ne dorim. E mare lucru. E cale grea. Poate că nu imposibilă, dar grea. Și-mi doresc să îndrăznesc să fiu. Uneori mi se pare simplu, alteori, cumplit de dificil. Cum îmi spunea cineva, cândva… e ca și cum îți dorești mult să mergi pe munte dar… nu știi pe unde e poarta, drumul, calea spre el. Îmi doresc să trăiesc, să fac lucruri deosebite, extraordinare (mda, știu, aici e o problemă), să alerg, să cuceresc lumea, cum zice Zorba – “Eu unul, cu cât trece vremea, cu atât sunt mai răzvrătit. Nu mă dau bătut, vreau să cuceresc lumea!”… Nu mă dau bătută dar… mă împiedic de fiecare piatră, e clar.
Voi, cum vă petreceți sâmbăta? Cădeți și voi în capcanele imaginației?