Regele a murit. Trăiască regele.

Adevărul e că nu mi-a plăcut niciodată exprimarea asta și mereu mi s-a părut, parcurgând istoria – care a fost una dintre materiile mele preferate, mereu – că e semn de lipsă de respect față de cel care tocmai s-a dus în altă lume… dar, de fapt, nu pricepeam eu lucrurile clar. E vorba, simplu, doar despre faptul că oamenii mereu au avut nevoie să știe, să simtă că un sfârșit nu e doar un punct de încheiere ci și unul de pornire.
Așa sunt și eu. Într-un mod critic, chiar. Începuturile, deși sunt promițătoare, cer eforturi semnificative… sfârșiturile sunt epuizante și consumă resursele sufletești într-o măsură absurd de mare. Nu știu dacă e de vină vârsta, anii care se-așează peste mine dar mi-s tot mai puțin line tranzițiile astea, mi-s schimbările tot mai grele și apăsătoare. Nu mai știu să privesc cu seninătate într-un punct de încheiere și s-o iau de la capăt cu entuziasm, fără să mă pierd o vreme prin hățișurile tristeții, nostalgiei și a sentimentului inevitabil de pierdere.
Azi e zi de plecări, sfârșituri, încheieri. O ușă închisă la locul de muncă, o ultimă filă a lui februarie, un rămas bun printre suspine. De ce, toate care se duc iau ceva din noi cu ele?
Dar mâine e o nouă zi, nu-i așa? Și jocul continuă, și primăvara vine, și eu trebuie să fac față primei zile la noul loc de muncă.  Pe poziții, deci. Regele a murit. Trăiască regele.