Today was the day…

… ziua în care l-am învățat pe Puști să meargă pe bicicletă!
O zi fără ploaie, cu raze de soare răzlețe, 50 de metri de trotuar, două ore, multă agitație, multă teamă și apoi, mult entuziasm.
Azi am scos bicicleta pentru prima oară anul ăsta și-am încercat să-l învăț să meargă pe ea, fără roțile ajutătoare pe care le avea anul trecut. Mai avusesem o tentativă în toamnă dar n-a reușit atunci să meargă pe bicicletă fără să fie ținut de mine. Acum, i-a fost teamă, a vrut să renunțe de multe ori, se ruga de mine s-o lăsăm baltă, el se plângea că nu mai vrea, că îi e frică să nu cadă (v-am mai spus că e super sensibil, da?) și eu insistam, ridicând tonul la el, impunându-i… încă o tură, mai încercăm, nu ne lăsăm, privirea înainte, ghidonul drept, pedalează, pedalează, te țin, nu îți fie frică, hai că poți… și uite așa, alergând după el, stresându-ne, eu că nu se străduiește deloc, el că insist, am obosit. Ne-am așezat pe bancă și zău că mi-era teamă să mă gândesc când și cum va reuși să învețe dacă e așa speriat de gândul că îmi iau mâna de pe șaua bicicletei lui… am vrut să renunț, m-am uitat la el, era trist că nu reușește dar nici nu-și mai dorea să încerce. Și-am zis că nu, nu se poate să cedăm așa. O să iubească să meargă pe bicicletă, trebuie să insist acum. Și bine am făcut.
I-am potrivit iar bicicleta pe trotuar, i-am spus că îl țin doar până pornește și el TREBUIE să meargă singur. Era speriat, s-a împotrivit dar n-a avut ce face. I-am dat un pic de avânt și l-am lăsat. Am alergat pe lângă el, încurajându-l, lăudându-l și el… el a pedalat singur tot trotuarul acela pe care-l aveam la dispoziție, vreo 50 de metri. A fost atât de fericit, de încântat, i-a dat așa multă încredere în el faptul că a mers singur încât, mai mult de o oră după aceea am făcut zeci de ture cu el. Iar și iar. De fiecare dată, tot mai sigur pe el, pedalând chiar și printre oameni, cu mine aplaudându-l la fiecare capăt de tură. A căzut de vreo trei ori, doar căzături minore, fără nici un fel de urmări, fără lovituri, fără lacrimi, chiar fără dorință de renunțare. La final am încercat să învățăm un pic și pornirea fără ajutor de pe loc, acolo e mai greu, că se teme mereu să nu cadă și nu știe cum să își țină echilibrul și să pună și picioarele pe pedale, i-a ieșit de câteva ori, luându-și un pic de avânt și pedalând repede, repede. Și câtă fericire pe el, la fiecare reușită. Am reușit, m-ai văzut, mami, am reușit, sunt un star, mai vreau, încă una, încă una! (:P) Nu mai vroia să ne întoarcem acasă (și n-am fi făcut-o dacă el nu trebuia să plece la bunici, pentru vacanța ce urmează de mâine). Și eu… ahh, mă simțeam așa mândră de el, puștiul meu mic și ne(curajos)!

Gândul că el își va aduce aminte că mama lui l-a învățat să meargă pe bicicletă mă bucură mai mult decât pot spune. Mi-aduc aminte când am învățat eu să pedalez, eram mult mai mare decât el, aproape de liceu, pe un Pegas al unui unchi, mă lăsa doar rareori să urc pe ea, îi era prețioasă… apoi am pedalat pe o bicicletă din vecini, una de bărbați, cu bară, nu mai țin minte dacă mi se păruse ceva greu să învăț, știu doar că tânjeam cu tot sufletul după o bicicletă a mea. Și-a venit ea, pe la 16 ani, tocmai din Israel, și cât am mai pedalat-o, în timpul liceului, pe străzile Sighetului…
Și-acum, Puștiul meu a învățat să pedaleze pe propria lui bicicletă. Cu mine alături. De-acum, după vacanță, urmează ceea ce-și dorea el tare mult. Să mergem amândoi cu bicicletele, el cu a lui, eu cu a mea…
Voi vă aduceți aminte când ați învățat să mergeți pe bicicletă?