De ce n-aș avea și eu o miercuri fără cuvinte, că tot se poartă? Dar, de fapt, e pentru că n-am cuvinte azi, mi se pierd printre aburi de epuizare. Nu le pot da forme, nu le pot contura, nici ca să exprime ceva frumos, nici ca să descrie ce-i cu mine. N-o fi nimic, doar primăvară, cine știe. Nici nu contează. Mai bine vă arăt azi o poză. Știți de unde e, da?
De ce ajungem să vrem… să nu mai vrem nimic? Seară bună vă doresc!
0
6 comments
Am rămas și eu fără cuvinte astăzi când, pe un blog, am văzut un articol despre Puștiul (http://papornita.wordpress.com/2013/04/17/pustiul/). M-am bucurat atât de mult că, ceea ce mie îmi spune doar inima, a fost confirmat de un om care a avut privilegiul de a-l cunoște.
Da, Călin a scris tare frumos de Marc, m-a surprins și pe mine… ce-i mai frumos pentru o mamă decât să îi fie lăudat copilul? 🙂
Se-ntîmplă să le treacă lucrurilor vremea sau nouă, puterile de-a le întîmpla. Şi-atunci parc-am mai vrea, dar în acelaşi timp vrem să nu mai vrem, să nu ne mai chinuie dorinţa imposibilă sau inutilă.
Cam asta simt eu la subiect. Cum o fi la tine…
Așa o fi. La milimetru.
Defapt ai vrea sa fi acolo 🙂 In Torino ???
Nu prea. Nu de data asta.
Comments are closed.