Moara de vânt

… nu e o moară, de fapt. E un parc cu animale dar așa se numește, Moara de vânt. (prima întrebare a Puștiului a fost – mami, unde e moara? același lucru m-am întrebat și eu…)
În apropiere de Cluj, pe-un deal, cu niște priveliști frumoase, niște oameni – ceva străini, din câte am citit – s-au gândit să pună la punct un proiect. Un parc în care copiii să poată interacționa cu animale, mai mult domestice, mai mult autohtone, mai mult libere decât închise în cuști cu spațiu insuficient, cum sunt, de obicei, la grădinile zoologice. Acolo l-am dus pe Puști ieri. Și bine am făcut. (la fermă se intră, dacă ajungi devreme, ca și noi, trăgând clopotul, să vină fermierul, desigur.)

Am văzut, și eu și el, pentru prima oară un păun cu penele etalate. Turcoaz. Absolut maiestuos. M-a impresionat ieri mai mult pe mine decât pe Marc dar azi a alergat într-un suflet la mine să-mi arate o imagine dintr-o revistă – uite, mami, un păuuuun! – deci rezultatul a fost bun, oricum.

Am văzut și-am mângâiat, în parc – la fermă, cum zice Puștiul – cerbi, căprioare, pui mulți și frumoși de căprioară, cai, ponei, măgăruși, lame, un soi de vaci pitice – Zebu, niște rățuște, un gâscan singuratic – văduvit de-o vulpe șireată ce-a intrat și-a furat gâsca – niște câini frumoși, frumoși – doi labradori și un ciobănesc de-un alb superb -, iepuri, o maimuțică, tot felul de șoricei, o scrofiță (prea e urât cuvântul scroafă și era așa, mai mititică) leneșă, câțiva papagali și peruși.

Dar atracția cea mai mare a fost, pentru noi, tarcul căprițelor. Capra mamă, berbecul tată absolut degajat și fără chef și, desigur, iezii. Ahh, iezii ne-au fermecat. Mezinul familiei ne-a făcut onoarea și-a trecut gardul la noi, să-l alintăm, ceea ce-am și făcut, desigur. A fost o plăcere să-l văd pe Marc încântat de apropiere, să-l mângâie pe pitic, să-și depășească teama de-a hrăni căprițele din palma lui, să-i vedem pe iezii ăștia năzdrăvani luându-se jucăuș în coarne.

Puștiul a mai avut parte și de prima lui aventură de călărie – cam mult spus aventură și cam mult spus călărie – cu un ponei, de-o plimbare cu trenulețul fermei și de multă atenție.

Am încheiat vizita la Cluj cu un timp dulce petrecut la Olympos, locul – unul care mi-a plăcut mult ca amenajare – unde găsești dulciurile zeilor, după cum spun ei. (și nu greșesc). Drept vă spun că rafturile alea cu prăjituri arătau demențial, numai bune s-o iei razna de poftă. Puștiul și-a dorit doar înghețată. Și ce spectacol ne-a oferit, mâncând-o. Ca și cum ar fi fost prima din viața lui, nu a patra în două zile.

Două zile în Cluj au fost pline. Cum vă ziceam ieri, a fost o lecție despre omenie, pentru mine. Pentru Marc, o aventură vie, colorată și dulce. Un timp petrecut altfel. I-a fost bine, e clar. Și mie, pentru el.