Jurnal de drum – Țările Baltice&Scandinavia (4)

Ziua patru – Letonia, Estonia, Finlanda… (azi deja e altă zi, ieri nu am avut deloc la dispoziție timp virtual în drumul spre Finlanda, unde m-am trezit azi, într-o dimineață pe care nu v-o pot explica în cuvinte. vă pot spune doar că mă doare sufletul. de preaplin.)

Azi drumurile duc spre Finlanda, țara celor 1000 de lacuri care sunt, de fapt, mai multe mii. Se dispută cu Polonia, care are lacurile mazuriene și cu zona dintre Canada și SUA pentru titlul de locația cu cel mai mare număr de lacuri. Nu știu care dintre ele deține supremația și pentru mine e… doar un amănunt. Drumul pe care mergem acum, de la Riga către Tallinn începe deja să fie presărat cu ochiuri de apă calmă, în care soarele de dimineață-și revarsă razele jucăuș și neobosit. E o vreme superbă pe aici, senină, cu temperaturi de peste 20 de grade, ai zice că ne îndreptăm spre Mediterană, nu spre nordul hărții lumii.
Ieri am văzut Riga. Capitala Letoniei, a doua țară baltică, alături de Lituania și Estonia cu care formează trioul – orașul e magnific, de-a dreptul. Vă spuneam ieri că se simte puternic influența curentului art nouveau, clădirile au un stil aparte, maiestuios ornamentate, piețele sunt spațioase, generoase, străzile sunt ori largi, încăpătoare, ori cochete, înguste și pietonale. Riga e un oraș pavat în mare, nu seamănă cu nici un alt loc în care am fost până acum și influența lumii ruse e destul de pregnantă. Am văzut multe obiective turistice, desigur, asaltate de turiști – Statuia Libertății, dovadă a independeței țării constituită după primul război mondial, tronează una dintre marile piețe ale orașului, veghind asupra locuitorilor. Casa Capetelor Negre, absolut impresionată prin stilul construcției, era, de fapt, un club pentru burlacii vremii unde se adunau și făceau afaceri sau își petreceau timpul, și-a luat numele de la sfântul pe care-l considerau protector, Mauritius, un sfânt de culoare. Casa cu Pisici are un istoric amuzant și totuși amar, un comerciant care n-a fost primit de mai marii vremii în asociația comercianților și-a clădit casa alături de clădirea Camerei de Comerț și-a ornamentat-o cu două pisici cu coada ridicată, ca semn de aroganță față de cei care l-au renegat. De-aici încolo, lucrurile au evoluat, oamenii au speculat și asocierea Rigăi cu pisicile a devenit inerentă. Biserica Sf. Ioan, prima biserică construită la Riga, când locuitorii acesteia au fost creștinați, în stil gotic, a fost refăcută de mai multe ori, a avut, în istoria ei chiar și rol de grajduri. Biserica rusească e un adevărat simbol al lumii ortodoxe, cu ale ei cupole aurite, picturi colorate și dimensiuni impresionante (proporțional cu credința?). Daugava, râul pe ale cărui maluri s-a născut orașul, ca toate marile orașe ale lumii – un leitmotiv, de fapt, apa care dă viață – e de dimensiuni impresionante, străbătută de poduri mai puțin speciale arhitectural dar, fără îndoială, impozante.
Am străbătut mare parte din Riga la pas, zona centrului vechi, desigur, înțesată de turiști, de terase și oameni petrecăreți, de biciclete-taxi ca m-au dus cu gândul la rișca indiană, femei frumoase – pe zi ce trece, călătorind spre nord, femeile sunt tot mai frumoase – m-am minunat de fetița cu voce de zână care mi-a mângâiat auzul și mi-a strecurat în suflet o tristețe a lumii întregi, a nedreptății și a inutilității răzvrătirii. Vă spun sincer, avea o voce fabuloasă fețita aceasta cu ochi senini care încânta trecătorii cu notele înalte acompaniate la un instrument muzical al cărui nume nu aș ști să vi-l spun.
Am văzut Riga și noaptea – vorba vine noaptea pentru că, la ora 24 când noi ne odihneam picioarele la o terasă, lumina încă nu ceda în fața întunericului și atmosfera era alburie, așa, între noapte și zi… am băut la Riga prima mea bere cu miere, un deliciu dulce-amar cu origine locală, numai bun pentru mine, puțin prietenă cu gustul alcoolului… după o zi în care de-abia apucasem să mănânc frugal ceva și o jumătate de halbă de bere, deja mă simțeam amețită. Și de bere, și de viață, și de toate. Și bine-a mai fost.
Ziua de azi ne-am început-o, după un mic dejun luat extrem de devreme, pe malul Mării Baltice, undeva între Letonia și Estonia. Mi-au trecut fiori direct prin suflet și nemărginirea mării mi-a strecurat în întreaga ființă propria ei liniște și netulburare. Mi-a fost imposibil să nu închid ușile către neliniștile din interior și să mă bucur, așa, măcar o clipă, de-un colț de plajă puștie, de-o frumusețe simplă și totuși copleșitoare, așa cum eu nu am mai văzut. Mereu mi-am dorit un colț de plajă golit de oameni, de probleme și alte lucruri cotidiene. Și de-asta am avut parte. O mare albastră, o plajă cu cel mai fin nisip în care picioarele mele s-au afundat până acum, o mare străjuită până chiar pe plajă de-o pădure deasă, răcoroasă și superbă de pin marin. Combinația, complet nouă pentru mine, mi s-a părut de vis. Marea, cea pe care noi, oamenii de la munte, o percepem într-un mod atât de aparte, fascinați fiind, și pădurea, cu atât mai mult pădurea de rășinoase și conifere, familiară ținuturilor noastre.
Deseară voi pune capul pe-o pernă într-un loc în care nu visam să ajung prea repede. Helsinki. Și numele acestui oraș e pe măsura impozanței lui. M-aștept, și cred că nu greșeșc, să-mi umple sufletul de uimire și recunoștință. Oricum ar fi, trebuie să vă spun și acum, în cea de-a patra zi a călătoriei mele, că sunt extrem de recunoscătoare că sunt aici. Fiecare zi e o nouă provocare, o provocare grea pentru mine și, poate, din această cauză, una dintre cele mai frumoase. Închid uneori ochii și-mi las sufletul să-și liniștească tumultul, goana și încerc doar…să fiu. Și sunt în mine lanțuri care mă țin și sunt voci care-mi urlă-n timpane să stau la locul meu și gustul amar al tristeții își caută loc să se strecoare, dar rezist cu stoicism pe baricade. Nu, de data asta, viața trebuie să mă aștepte. Să trăiesc, să mă bucur, să simt. Restul, n-au decât să mă aștepte când am să mă întorc.