știu că unele lucruri trebuie trăite-n tăcere, și știu că e normal ca-n suflet să se cuibărească și bune și rele, și-aș vrea să nu mă mai doară toate tăcerile adunate-n mine, să pot lăsa tristețile să curgă, să le înțeleg rostul și să le accept. dar nu pot. mă uit la poza asta și mă mir de seninătatea din ochii mei și n-o (re) găsesc nicicum. dar e, trebuie să fie, altfel, cum?
și așa-mi vine să mă urc pe bicicletă și să plec în lume…
Tăcerea mi-este duhul –
şi-ncremenit cum stau şi paşnic
ca un ascet de piatră,
îmi pare
că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă,
în care cerul este bolta.
Lin,
lin,
lin – picuri de lumină
şi stropi de pace – cad necontenit
din cer
şi împietresc – în mine.
(Blaga, o spune el într-un fel mai potrivit decât aș putea eu s-o fac în mii de cuvinte.)
3 comments
Ah, ştii cît eşti de frumoasă în astă poză… Tu înger radios, fie-ţi milă de sufletele pămîntenilor! 😉
Esti frumoasa, radianta si cu un suflet atat de candid! Bucura-te de fiecare placere si sufera cu fiecare neajuns al vietii. Face parte din darul minunat de a trai, de a fi om, de iubi si uri deopotriva!
Eu nu ma mir de seninatatea ochilor tai… iti doresc din suflet s-o recapeti…si sa-ti ramana.
Comments are closed.