Despre mulțumirea de sine…

Zilele astea și, cu precădere duminică, ziua SkirtBike în Baia Mare, am simțit, mai acut decât de obicei, nevoia ca cei din jur să fie mândri de mine… să văd în ochii lor că mă apreciază, că mă consideră un om capabil, că ceea ce reușesc să realizez merită luat în seamă, lăudat… Ca să mă pot bucura de tot ceea ce-am făcut, am așteptat păreri, impresii, feedback-uri de la ceilalți, de parcă nu m-aș fi putut hrăni cu nimic altceva decât cu cele venite dinafară.
Și m-am tot gândit și multe întrebări și neliniști nu mi-au dat, și nu-mi dau, pace. De ce-oi fi având atât de mare nevoie de aprecierea celor din jur, de ce nu-mi pot găsi mulțumirea în mine, eu singură?
Vorbeam cu o prietenă – un om care pare mereu să știe să-mi lămurească lucruri pe care eu singură nu mi le pot lămuri de multe ori – ieri, după eveniment și-mi spunea că e firesc să mă simt așa, epuizată, și fizic și psihic și să nu mă pot bucura de tot ce-a fost tocmai pentru că am dat tot, că am stors din mine toată energia și viața de care eram în stare, am pus-o în slujba proiectului SkirtBike și, după ce totul s-a terminat, am rămas cumva așa, golită de toate, sleită și fără a mai avea forță nici pentru a simți satisfacție sau bucurie.
Îmi zicea, fata asta, să mă uit în mine… Să caut acolo. Că, dacă scopul clar al evenimentului a fost atins – încurajarea mersului pe bicicletă, pedalarea pe străzile orașului într-un număr cât mai mare de bicicliști pentru a câștiga vizibilitate și deschidere față de mersul pe bicicletă – și chiar mult depășit, trebuie să mă uit în mine, să văd care a fost motivația mea personală, să văd dacă aceea s-a împlinit. Și i-am dat dreptate, dar, să mă uit în mine, pentru mine, e ceva tare greu. Mi-e mai ușor să-mi dedic timpul altora, să mă implic și să fac tot ce pot ca lucrurile să iasă bine, așa cum ne dorim, stabilim sau sperăm… și mi-e infinit mai greu să privesc în mine, să caut acolo răspunsuri care să mulțumească. Să mă mulțumească.
Nu pot să nu mă întreb de ce mi-e așa stringentă nevoia asta de apreciere dinafară. De ce simțeam și duminică, la eveniment, așa de acut, nevoia de oameni apropiați care să fie mândri de mine? Singurul gând care-mi vine în minte e… faptul că-i o lipsă pe care am simțit-o întotdeauna. O veșnică carență de atenție, de afecțiune, de dragoste. Și-atunci, desigur, toată lipsa asta are nevoie să fie hrănită cumva… duminică, la SkirtBike, mă simțeam copleșită privind marea aceea de oameni care curgea, efectiv, pe străzile orașului, în spatele meu, mă simțeam copleșită de tot ceea ce evenimentul ăsta, pas cu pas, a însemnat – și știu că a fost fantastic -, dar… îmi lipsea ceva. Îmi lipsea capacitatea de-a mă bucura simplu, fără întrebări, fără atât de multe preocupări, fără temeri, fără gânduri la fiecare pas…

Despre cum a fost SkirtBike anul acesta la Baia Mare mi-e încă greu să vorbesc. Încă am nevoie să se așeze lucrurile, încă am nevoie să găsesc în mine certitudinea că am realizat ceva cu adevărat frumos, dincolo de statistici sau numere. Oficial, SkirtBike Baia Mare a fost un real succes, depășind net evenimentul de anul trecut. Am fost mulți, în jur de 350 de oameni, cam 200 fete și restul băieți, atmosfera a fost așa cum speram, entuziastă, vie, plină de culoare, mesajul transmis a fost unul clar. Doar eu, cu mine, tare mult mai am de lucru. Mi-aș dori să fiu în stare să fiu mulțumită de mine fără să am nevoie de atât de mult dinafară. Și nu știu cum s-o fac. Nu-i ceva nou, desigur, cumva îmi vine să zic simplu că așa sunt eu și să merg mai departe, lăsând toate uitate-ntr-un colț. Dar nu pot. Pentru că vreau, pentru că am nevoie să simt. Să mi se limpezească toate și să simt. Să simt că sunt așa cum mulți din jurul meu o spun. Că sunt o fată faină, că pot, că merit, că…