Când nu mai rămâne loc…

… nici de bună ziua!
De ce ajung relațiile dintre oameni să se degradeze în asemenea măsură încât să nu mai rămână loc nici de un bună ziua, așa, măcar de bun simț? Cum pot oameni care, cândva, au clădit împreună legături ce păreau a fi trainice, clar menite să reziste timpului, să devină străini sau, chiar mai rău, dușmani? Ce legi nescrise transformă sentimente frumoase în frustrări, nemulțumiri, ură și neiertare? De unde atâta abundență de orgolii și încăpățânări?
O să mi se pară mereu absurd să trec pe stradă pe lângă un om care-a contat mult pentru mine și… să nu mai găsesc nimic acolo. Să fie doar un chip impansibil, un străin cu ochi goi, un om care-și urmează detașat drumul într-o altă lume, în care ceea ce-a fost cândva, nu mai are loc. Și nu, nu mă refer la relațiile de iubire care, de multe ori, se încheie în moduri prea dureroase pentru a mai lăsa portițe spre alte tipuri de legături, acolo-s cazuri speciale, aș zice…
Ne înstrăinăm de oameni, ne închidem în noi pentru a trăi singuri ceea ce ne doare, tot distanțându-ne de cei din jur, ne apărăm tăcând, izolându-ne și, totuși, tot ceea ce ne dorim și căutăm, e apropierea de oameni. Inevitabil, îi lăsăm pe cei vechi în urmă – sau ei ne lasă pe noi în urmă – și ne amăgim că apropiindu-ne de noi oameni, răni vechi se vor uita, pierde, vindeca. Dar nu-i așa. Fiecare cicatrice e acolo, din când în când zvâcnindu-ne în suflet a aducere aminte. Și de cele mai multe ori ne e teamă să privim în noi, ceea ce-am găsi acolo prea ne-ar da precarul echilibru al prezentului peste cap. Mergem mai departe, tot așa, prefăcându-ne – noi, în fața noastră – că ne e bine.