De ce nu îmi place să pedalez pe trotuar?

Trotuarele-s pentru pietoni. Pentru oamenii care circulă pe jos, care vor să se simtă în siguranță măcar pe trotuare. Sunt și ei, și-așa, suficient de mulți cât să se încurce unii în picioarele altora, trebuind oricum să împartă spațiul acela insuficient cu alte categorii – mămici cu cărucioare (ahh, da, mi-aduc aminte de vremurile când jonglam printre pietoni cu Puștiul în cărucior și mereu era o aventură să parcurg o arteră principală a orașului), bunici cu căței, rolleri, și alte și alte categorii de personaje al căror loc e, firesc, pe trotuar.
Trotuarele sunt înguste. Parcă, cu fiecare lucrare ce se execută pe o stradă, trotuarele se tot îngustează, ba cu o palmă pentru parcările atât de necesare, ba un spațiu pentru stâlpii de electricitate, ba unul pentru stațiile de autobuz, ba pentru – mai nou – terasele barurilor, ba pentru cine știe ce. Ideea e că trotuarele-s cumplit de înguste. Unde să mai pui și-o pistă de biciclete? Eventual, să dăm drumul la dezvoltarea infrastructurii pe verticală, că pe orizontală nu mai avem loc.
Trotuarele au borduri. Cele mai multe, nesimțit de înalte și extrem de puține sunt bike friendly, adică teșite pentru trecerea (mai) facilă a bicicletelor. Dureroase, de-a dreptul, și pentru bicicletă, și pentru biciclist, dacă alegi să le treci fără să te dai jos de pe bicicletă. În plus, obositoare. La fiecare 100 – 200 m să cobori și să urci borduri, să traversezi străduțe lăturalnice, e de-a dreptul frustrant și îți taie orice poftă de-a mai fi biciclist în oraș.
Mersul cu bicicleta pe trotuare mi se pare periculos, frustrant și obositor. Cred că, atâta timp cât nu există infrastructură specifică bicicletelor, locul acestora este pe șosea, alături de mașini. Desigur, șoferii nu-s de aceeași părere. Ei cred că locul bicicliștilor e pe trotuare. Acolo, pietonii se opun, declarând că locul celor care pedalează e pe carosabil. Cred că, de fapt, ar trebui să fie cum ziceam aici, fiecare să respecte dreptul celuilalt de-a fi, indiferent că e pieton, biciclist sau șofer.
Știu, în oraș, cei mai mulți bicicliști pedalează pe trotuar, li se pare mai sigur așa. Eu aleg carosabilul. Mi-e mai puțin teamă de mașini decât mi-e teamă de oamenii de pe trotuare, de copii, de bătrâni, de animale. Aleg carosabilul pentru că îmi oferă libertatea de-a mă deplasa mai rapid dintr-un loc în altul, neîmpiedicându-mă de oameni, de repetatul sus – jos de pe bicicletă pentru borduri, pentru că mă simt mai în largul meu, pentru că am senzația că pot să controlez mai bine situația decât aș face-o pe trotuar (majoritatea susține exact contrariul, că pe trotuar situația e mai ușor controlabilă, că e mai ușor să te ferești de oameni decât de mașini). Aleg carosabilul pentru că mă simt mai în largul meu acolo (da, e drept, (încă) nu am avut parte de nici un incident neplăcut).
Și totuși, nu asta e lumea pe care mi-o doresc pentru fiul meu. Care iubește să meargă pe bicicletă și sper să simtă așa și de-acum înainte. Pentru el, mai mult decât pentru mine, aș vrea o lume normală. În care o plimbare cu bicicleta prin oraș să fie doar bucuria unei activități plăcute, nu o adevărată aventură.

(asta după două zile în care, cu Puștiul acasă, am parcurs, cu bicicletele, orașul în lung și-n lat destul de mult. pe trotuar, desigur, deoarece atunci când sunt cu el, primează siguranța lui și, pentru el, tot trotuarul e mai sigur. au fost, însă, două zile de pedalat enervant, nesatisfăcător și foarte înverșunat împotriva lipsei pistelor de bicicletă. cu toate astea, frumos, pentru c-am pedalat împreună, pentru bucuria lui – mami, mami, îmi place să pedalăm împreună, cuvinte devenite, cumva, laitmotiv al ieșirilor noastre cu bicicleta.)