Dor de viață

Nu știu să explic în cuvinte potrivite dorul ce mi-aprinde-n piept adeseori. Cum simt că se-adună, se tot adună și urcă-ncet, punând stăpânire pe întreaga mea ființă, biata, chinuindu-se să-i dea de căpăt, să-i înțeleagă rostul, să-i pună un nume, o amprentă identificatoare. Și mă uit în jur și caut să-mi asociez necunoscutul veșnic dor cu ceva, și mă zbat să-l lămuresc, să știu de unde vine și ce vrea… și el nu și nu, nu mi se lasă, se zbate în mine ca și cum ar vrea să mă facă să înțeleg că-i ceva din firea lucrurilor, că n-am de ce să-i caut înțelesuri ascunse acolo unde-i totul limpede, că e în mine și-n felul meu de-a fi.
Nu-i știu rostul, nu-i știu sursa, nu-i știu mersul… știu doar că e mereu un dor în mine. C-o fi veșnicul dor de zbor – azi, de Ziua Aviației, mă gândesc cu nostalgie la toate trăirile acelea pe care desprinderea de pământ mi le aduce și totodată, la toate zborurile sufletești de care-am avut parte și da, știu că sunt o norocoasă -, c-o fi dor de oameni, de oameni apropiați care să mă ia de mână și să mă poarte pe culmi de trăire interioară, care să-mi spună, iar și iar, tăcând, că viața e frumoasă atunci când nu o trăiești izolat, c-o fi dor de ducă ce-mi freamătă mereu în vene, dor ce-mi poartă mintea pe cărări neumblate, prin locuri infinit de multe pe harta lumii, dor care mă face mereu să-mi dau seama că, oricât de mult aș pleca în lume și-aș vedea și-aș trăi, parcă tot mai mult rămâne de văzut și de simțit.
E așa un dor în mine. Și-l simt gâtuindu-mă și nu știu cum să-i dau de capăt. Și mă zbat și mă frământ și nu-mi găsesc locul. Și mă fâstâcesc și-aș face ceva, și orice fac simt că altceva ar trebui, că nu e ceea ce-mi astâmpără dorul, și o iau de la capăt, și caut, și caut, și caut, și iar am senzația că nu-s pe drumul bun, și tot așa.
Mda. Cred că răspunsul e unul simplu, degeaba-l caut eu prin cotloane ascunse, el e în fața mea, în jurul meu, peste tot, evident. Mi-e dor de viață, mereu. (cu cât dependența de ceva devine mai acută, cu atât e nevoie de doze mai mari de drog pentru a-i simți efectul, nu? n-o fi și cu viața așa? ajungem să avem nevoie de stimuli tot mai puternici pentru a ne putea bucura, odată pierdută capacitatea de-a percepe lucrurile simple și a ne bucura de ele…)