Haotice (6)

Trece vara. Și nici măcar nu e tocmai vară anul ăsta. Mai mult o primăvară. Dar eu nu mă plâng, măcar nu și de vreme. Mi-e bine așa, cu temperaturi molcome. Doar că… nu știu de ce mă simt așa, fără vlagă, fără chef, fără vreo motivație. Dorm mult și prost, visez mult și intens și cam atât. Puștiul e departe și tot plănuiesc activități cu el și atunci când e cu mine, nu-mi ies lucrurile așa cum aș vrea, nu mă pot cufunda niciodată cu totul în lumea lui, a copilăriei fără griji și doar să mă joc cu el. Nu găsesc calea de a mă rupe de toate și a mă bucura. Mereu rămâne o parte din mine, una prea mare, ancorată în realitatea prea-adultului din mine.
De ce mă enervează așa de mult prea rapida trecere a timpului și, totuși, nu fac nimic ca să-l valorific cumva? Mă simt furată, pur și simplu, simt că viața îmi răpește un timp prețios, dar eu însămi îmi folosesc orele rătăcind de ici colo, într-o stare de adormire obositoare și nesatisfăcătoare. Și nu simt nevoia nici de concedii, nici de leneveală. Dar nici de activitate, nici de agitație. Vreau de toate și vreau nimic, în același timp. Cine să mă mai înțeleagă? O fi un timp al contradicțiilor, cine știe. De-alea inutile.
Sunt ca și personajele alea patetice din povestea drobului de sare. O pica, n-o pica… mi-e deja teamă de toamna ce vine, de iarnă, mai ales. Și tot caut de pe acum diverse soluții, să mă pun cumva la adăpost de viitoarea inerentă depresie de anotimp rece. Ce-o fi cu mine? Nu mi-ar fi mai ușor dacă aș putea lua lucrurile simplu și-aș trăi, pe rând, fiecare zi care vine, fără să îmi fac griji pentru vremuri mai îndepărtate? Ahh, de ce nimic nu reușește să mă mulțumească, de ce or fi mecanismele funcționării vieții mele așa de complicate? Dar, mi-ar mai plăcea dacă ar fi simple? Bine, știu, mai degrabă mi-aș băga, ca un struț, capul în nisip și-aș tăcea, că răspuns la astfel de întrebări oricum nu-s.
Dacă ar fi să mă întrebe cineva – noroc că toată lumea-i preocupată de propriile întrebări și răspunsuri – ce anume mi-ar plăcea cu adevărat, chiar acum, să fac, zău că n-aș putea da un răspuns clar, simplu, negândit prea mult, așa, spontan. Ce mi-ar plăcea, ce m-ar bucura? Păi… nimic. Cred că nimic. Și mi se pare așa de trist.
Voi? Răspundeți așa, dintr-o suflare. Ce v-ar plăcea, ce v-ar bucura, exact acum?
Last edit: Parcă, parcă, ar zvâcni ceva. Dar vă zic mâine.