– mami, S., uite, are ceas, eu când o să am? (într-o dimineață, la grădiniță, mă întrebase Puștiul)
– păi, vezi, S. știe deja să se încalțe și să se descalțe singur, de-aia a primit deja un ceas (mda, nu găsisem, pe moment, altă explicație)
Apoi, într-o altă zi, după o vreme, acasă:
– mami, lasă-mă, pot să mă încalț eu singur, am învățat, vezi? acum pot să am un ceas? (mda, rămăsesem surprinsă că a ținut minte, apoi ziua a trecut, lucrurile au rămas așa, pierdute)
Dar nu am uitat. Și azi i-am cumpărat Puștiului primul lui ceas. Un Casio micuț, rezistent la apă, cu afișaj electronic, să-i fie mai ușor să învețe orele. Îl va primi pe 22 august, de ziua lui, când împlinește cinci ani.
Am un sentiment ciudat. Simt, dintr-o dată, că a crescut. Bine, văd asta zi de zi, descopăr mereu în el schimbările continue, dar, cumva, parcă tot mic sunt obișnuită să-l percep, cel puțin în mintea mea…
Mă tot uit la ceasul ăsta micuț care, chiar dacă nu a costat o avere, chiar dacă nu e cel mai deosebit ceas pe care i-l puteam cumpăra, pentru mine e o mică bijuterie cu o valoare emoțională, deja, uriașă.
Mereu mi-au plăcut ceasurile. Mereu mi-am dorit un ceas bun, simplu, de calitate, să stea frumos pe mâna mea stângă și să-mi însoțească toate drumurile. Le-am admirat și le admir mereu în vitrine și le apreciez mai mult decât aș aprecia orice altă bijuterie.
Și-acum, Puștiul meu, puiul ăsta de om pe care eu l-am adus pe lume, o să poarte deja propriul lui ceas. Primul lui ceas.
Am, azi, o bucurie și-o teamă, în același timp. Nu-mi doresc – și mă străduiesc să nu o fac – să-mi transfer dorințele sau neîmplinirile asupra lui. Nu vreau să-mi împlinesc visurile prin el. Să primesc – dându-i lui – ceea ce eu nu am avut. Să simt – trăind prin el – ceea ce eu nu am reușit. Și mi-e teamă un pic de asta. Vreau ca el să aibă propriul drum, propriile dorințe, propriile bucurii. Dar am să reușesc, oare? Și ceasul ăsta, tot așa vreau să fie, o bucurie pentru el, dar o bucurie a lui, nu o bucurie a mea, prin el. Dar am și certitudinea că își dorește un ceas, știu că se va bucura și zâmbesc doar imaginându-mi cum îi vor străluci ochișorii și cât de încântat o să fie. Și el o să se simtă dintr-o dată mare. Atât de mare încât poate să aibă un ceas.
Timpul. Eu îl simt deja ca fiindu-mi vrăjmaș, trecând prea repede, vitregindu-mă de multe. Lui, purtându-l prin anii copilăriei, îi e aliat, îi e prieten. El își dorește să crească, repede, să fie mare – desigur, așa mi-am dorit și eu, ca toți copiii, când am fost mică – el l-aș vrea așa, la vârsta asta care-mi pare tare frumoasă, o vreme cât mai lungă. Dar timpul tace și trece. Și simt nevoia să-i creez amintiri frumoase, care să-i fie sprijin în drumul lui prin viață.
Voi, păstrați amintiri deosebite, din copilărie, legate de lucruri speciale pe care vi le-ați dorit și le-ați primit… sau despre lucruri după care ați tânjit și n-a fost posibil să le aveți? (ahh, aici tolba mea cu povești e plină ochi și gândul îmi fuge automat la patinele pe care le-am visat toată copilărie și nu le-am avut, și la multe altele încă, dar, despre ele, altă dată…)
0
Articol anterior
10 comments
De ce vrei tu neapărat să deschizi cutia cu maimuţe a fiecăruia, să iasă toate într-o hărmălaie? Visele copilăriei e bine să rămînă acolo, în vremea de demult, fiindcă acum nu-şi mai află locul, într-o viaţă de adult mult prea îmbătrînit sufleteşte pentru a le aprecia ca atunci.
Cît despre amintirile din copilărie, am să-ţi povestesc despre una anume: o maşinuţă de pompieri, metalică, roşie şi micuţă. La vremea aceea mi-o dorisem tare şi pe atunci era foarte greu să găseşti maşinuţe metalice (erau din aluminiu, parcă). Într-o după-amiază vin ai mei de la servicu şi taică-meu îmi oferă cu mare emfază o asemenea maşinuţă. Inutil să spun că bucuria mea era pînă la cer şi înapoi, nu mai ştiam de nimeni şi nimic, jucîndu-mă cu ea. Dar în scurt timp se face ora de masă; el cu foamea, maică-mea tărăgăna ca de obicei, eu cu joaca mea. Nu ştiu din ce motiv, taică-meu avea obsesia meselor în familie, de parcă foamea şi pofta ar veni la comandă. Şi mă strigă la masă o dată, de două ori, de trei ori – eu nimic, eram absorbit, vrăjit de joaca mea, la o vîrstă asemănătoare cu a Puştiului. Atunci, în stilu-i caracteristic, taică-meu se ridică de pe scaun, îmi smulge din mîini maşinuţa, o trînteşte jos şi o calcă în picioare pînă ajunge un boţ diform. O ia, o aruncă în gunoi şi apoi aproape calm, spune iar: „Treci la masă” (observi expresia, similară cu apelarea unui cîine). Nu mai ştiu ce am mîncat, dacă am mîncat, printre hohotele de plîns. Maică-mea tăcea.
Îmi pare rău că nu am amintiri frumoase, nu ştiu ce s-a întîmplat cu ele… poate că nu au existat vreodată…?
Nu ne dăm seama cât de cruzi putem să fim, de multe ori. Cât de diferit percep copiii totul. Cred că aici greșim, ca părinți. Privim totul din punctul nostru de vedere, uitând să ne punem în pielea lor… Mă surprind de multe ori reacționând exact cum nu aș vrea… și mă opresc, exact în momentele alea, îl privesc speriată cum se uită extrem de încruntat la mine, așa, cu îndărătnicie și hotărâre de a-mi ține piept orice ar fi… și-mi dau seama că greșesc, că copiez un model al părinților, că și el, ca și mine când eram mică, se încrâncenează să facă exact contrariul decât spun eu că trebuie… nu știu, poate că e firesc așa, să existe mereu conflicte părinți copii, dar știu că tare mi-aș dori ca eu să fiu altfel, să-i fiu și prieten, nu doar părinte…
Dragoș, îmi pare rău de amintirile tale, pentru că sunt cele pe care ți s-a clădit viața. Am și eu, destule, pe multe le-am încuiat pe undeva, să stea ascunse acolo, dar ele tot există. Și nu avem ce să facem decât să mergem înainte. Și, poate, să le privim pe alea frumoase. Trebuie să fie și de alea, trebuie!
Hai, o zi ușoară să ai, o îmbrățișare așa, moroșenească! 🙂
Au, nu mă strînge tare, că sînt fragil! 😛
Cred că atîta vreme cît ai conştiinţa că trebuie să fii în locul cuiva ca să-l înţelegi – în special atunci cînd vine vorba de copii – totul va fi OK. Greşelile sînt inerente, important e să le recunoşti şi să le repari cît de repede. E normal ca Puştiul să semene cu tine, iar tu deja ai experienţa copilăriei care te poate învăţa „aşa da” sau „aşa nu”, după caz.
Stau totuşi şi mă gîndesc: dacă nu aş fi avut experienţele negative, frustrările, lipsurile… dacă aş fi avut o copilărie şi adolescenţă lipsită de griji, cu toate cele „la nas”, oare aş mai fi ajuns să înţeleg durerile altora, aş mai fi simţit nevoia de a ajuta pe cineva la nevoie, sau aş fi trecut impasibil pe lîngă? Nu ştiu, dar oricum n-aş mai fi fost eu cel de acum.
Dar oare cum vor creşte copiii noştri şi cum îşi vor creşte copiii, la rîndul lor? Vor învăţa din greutăţile vieţii şi vor deveni oameni buni? Vor fi lipsiţi de necazuri şi vor deveni egoişti şi aroganţi? Greu să ne dăm seama ce va fi şi cum e mai bine să procedăm.
Primul meu ceas l-am primit cînd am împlinit şapte ani. Era cu limbi – pe atunci oamenii nu se săturaseră de ele. 😛 Rusesc, marca Raketa, simplu, rotund. S-a defectat după cîţiva ani şi într-un tîrziu am mers cu maică-mea şi mi-a luat un altul, de data asta cum îmi plăcea mie: cu cadran rectangular, fond albastru şi care afişa ziua din lună. Tot rusesc, tot Raketa, tot cu limbi. 🙄 Se poate zări aici – eram în clasa a noua sau a zecea, nu mai ştiu exact. Pe atunci nu ştiu dacă apăruseră încă ceasurile electronice, sau poate erau cele cu LED-uri, care afişau doar la apăsarea pe un buton, fiindcă aveau consum foarte mare şi erau extrem de scumpe. Cele cu LCD au apărut mai tîrziu, dar erau scumpe şi ele, aşa că a durat ceva pînă mi-am permis unul.
Puştiul e un norocos că are o mamă aşa de iubitoare ca tine! Va avea un ceas frumos, la o vîrstă mai fragedă. Îi doresc să-l poarte sănătos şi cu bucurie, cît mai mult timp! 😉 Cîte un huguleţ pentru fiecare! 🙂
În copilărie nu prea primem decât lucruri necesare. Pentru că nu erau bani. Haine ne dăruiau mătușile de la București după ce, bineînțeles, le purtau ele mai înainte. Îmi amintesc că am visat un an întreg la un sarafan din piele. A ajuns la mine vara, era o căldură cumplită. Nu a contat. L-am îmbrăcat și am mers la film. Am suferit, dar e una dintre zilele fericite din copilăria mea. 🙂
Mă bucur pentru Marc și pentru bucuria voastră.
Faptul că părinții nu aveau posibilitatea, e perfect de înțeles. Și noi, la rândul nostru, ne străduim să le oferim copiilor cât mai multe, dar toate pe măsura puterilor noastre. Că vremurile au fost altele, că ne bucuram de altfel de lucruri, e firesc, timpurile se schimbă, ne adaptăm… Cât timp facem tot ce putem, cred că e în regulă…
Frumos cu astfel de amintiri, cu lucruri dragi care, chiar dacă nu au venit – ca la dvs. – la momentul potrivit, tot v-au bucurat. 🙂
Mulțumesc mult!
Sa il poarte sanatos si sa aiba grija de el. E un ceas frumos si un cadou pe masura 🙂
Eu stiu ca atunci cand eram mica imi doream tot felul de prostiute si atat cat au putut ai mei mi le-au oferit si eu am apreciat asta f mult. Mi-am dorit bicicleta, mi-au luat, papusi, mi-au luat, masina cu care sa ma plimb prin curte dand la pedale- mi-au luat.
Si nu aveau deloc bani. Dar strangeau si cand venea ziua mea ma fericeau! Si pentru asta si pentru ca sunt si au fost cei mai buni parinti din lume, o sa-i iubesc mereu!
Si sunt convinsa ca si pustiul tau gandeste la fel despre tine!
mă bucur pentru tine, Ana, vezi, ai acolo niște oameni la care să te întorci mereu, când simți că viața e grea și te apasă prea tare… mi se pare așa important ca părinții să-ți fie sprijin!
Intotdeauna mi-am dorit o bicicleta. Mi-a fost promisa daca iau premiul intai. L-am luat ani la rand, dar bicicleta nu am primit-o…
probabil că nu a fost posibil. dar e trist că rămânem cu astfel de regrete, că nu se pierd în negura anilor chiar dacă ne împăcăm cu ele…
oricum, niciodată nu e prea târziu pentru o bicicletă, ce zici?
Comments are closed.