De ce merg lucrurile așa prost în țara asta?

Nu țara e de vină. Oamenii. Și lucrurile merg așa de prost pentru că oamenii sunt RĂI. Răi, da, o spun cu sinceritate, cu tristețe și cu convingere.
Nu știu dacă răutatea asta e în esența noastră, a oamenilor, sau o cultivăm de-a lungul vieții, înrăindu-ne. Dar, oricum, zi de zi, ceea ce întâlnesc, ceea ce mă lovește, e RĂUTATE. Nu dezinteres, nu superficialitate, nu altceva, ci răutate.
De multe ori, o răutate absolut gratuită, care nu-ți îngroașă nici portofelul, nu-ți hrănește nici orgoliul, nu-ți aduce aduce nimic în plus. Sau, punem la calcul satisfacția de-a vedea că și celui de lângă tine îi e rău?
De ce să ajuți pe cineva dacă ajutorul acela nu îți aduce, ție, personal, nici un beneficiu? Unul material, desigur, că doar acelea contează, restul, le trecem cu vederea, ca și cum ar fi doar urmări firești și îndreptățite ale gesturilor pe care le facem.
De ce să ai bunăvoință față de cineva și să privești cu deschidere nevoia altora de-a fi ajutați în rezolvarea unor probleme, când și tu le ai pe ale tale, desigur, și nimănui nu-i pasă?
De ce să te zbați pentru alții, când alții nu se zbat pentru tine și eforturile tale oricum nu-s plătite?
De ce să dai, dacă nu primești?
De asta merg lucrurile ca naiba în țara noastră. Pentru că fiecăruia îi pasă doar de el. Fiecare consideră că doar lui îi e greu, că n-are de ce să se uite în stânga și în dreapta. Cum să nu meargă lucrurile aiurea când trebuie să plătim și pentru o vorbă bună sau un zâmbet, pentru lucrurile care ar trebui să facă parte firesc din viață? Cum să nu meargă lucrurile prost când simțim că ni se face o favoare și atunci când reclamăm ceea ce ne aparține, de fapt, de drept? Adică atitudine corectă, promptă, deschisă, de la cei cu care interacționăm?!
Oamenii sunt răi și e dureros. Că schimbarea nu trebuie făcută de undeva de sus, impusă. Schimbarea ar trebui să fie în fiecare dintre noi. Un gram de bunăvoință în plus ar revoluționa lumea, zău așa. Dar de ce? Că doar suntem sictiriți de viață, sătui și nemotivați, de ce să fim buni dacă asta nu ne aduce beneficii, și oricum, e mai ușor să fim răi?
Zi de zi mă lovesc de aceeași atitudine ce-mi lasă un gust tot mai amar. Îmi tot zic că trebuie să trec cu vederea – de la funcționarii care stau cu lehamite în spatele birourilor și te tratează de parcă ai fi un ghimpe-n coaste atunci când ai nevoie, pur și simplu, să-și facă treaba, și până la răutatea aruncată gratuit de oamenii pe care i-ai crede apropiați și buni și deschiși la nevoile celor din jur, dovedindu-ți, de fapt, că doar interesele proprii sunt cele ce-i mână în viață? Îmi zic că trebuie să mă strecor prin jungla asta a omenirii, că trebuie să triez, ca-n poveste, grâul de neghină… dar nu pot. Nu mereu.
Și ce-am să-l învăț pe Puști? Că oamenii sunt răi, dar el trebuie să fie bun? Că poate să fie diferit sau, ca să reziste, trebuie musai să fie ca și cei din jur? Că, dacă un copil îl lovește, el nu trebuie să dea înapoi, ajungând, astfel, să fie considerat laș, fricos? Sau să-l încurajez să lovească, că doar trebuie să arate că e puternic și știe să se apere? Ce-o să-l învăț? Să plătească cu aceeași monedă? Pentru că, oricum, bunătatea se plătește cu răutate și e, de multe ori, inutilă? Cum am să-l învăț să reziste într-o lume atât de vitregă?
(nu, nu vreau să generalizez, știu că nu pot să pun o amprentă generală și, în plus, nu mă consider nici pe mine a fi un exemplu de bunătate și deschidere, dar azi mă simt prea frustrată și apăsată și demoralizată de prostul mers al lucrurilor și azi mă doare mai mult ca-n alte zile răutatea celor din jur și, nu, nu pot să rămân indiferentă. dar nici nu găsesc vreo cale de-a schimba ceva.)