Dor de mine

Poza asta vorbește despre mine mai mult decât o fac multe, multe cuvinte adunate la un loc. Cu privire îndreptate spre cer, mereu o să mă simt încorsetată într-o lume nepotrivită, mult prea strâns ancorată într-un univers din care aș tot evada, aș fugi și totuși, parcă nu-i altă cale decât a mă întoarce, a rămâne. Deși ochii-s ascunși în spatele lentilelor, tristețea e acolo, la locul ei, uneori camuflată de viteaz entuziasm, și-n piept mi se zbat aceleași doruri, veșnic nealinate.
Dor de cer, de zbor. Dor de spațiu, de nelimitări. Dor de liniște. Dor de viață. Dor de mine.

(și totuși, îmi dau seama, că e mai bine să-mi fie dor. și să nu se-aline dorurile astea. că, împlinindu-se, nu fac decât să nască altele, și altele, tot crescânde… și mă gândesc că-s, de fapt, doar nemulțumiri ale prezentului proiectate înspre lucrurile acelea pe care credem că ni le-am dori pentru că ne inducem ideea că ele ne-ar schimba viața, ne-ar umple-o, ne-ar face fericiți etc. poate că sună absurd sau idealist sau fantasmagoric dar mi-aș dori să pot să fiu mulțumită doar pentru că sunt, fără să îmi doresc ceva, fără să îmi fie dor de ceva. mda, mai bine mă duc la somn, tocmai s-a dus și marți, 13, și nu-i rost de filozofie… )