Cea mai frumoasă zi…

M-am tot străduit zilele astea să mă întorc, mental, la o zi. Una simplă, frumoasă, perfectă. Una în care am simțit că toate, dar absolut toate, sunt așa cum trebuie. O zi în care grijile să fi fost undeva pitite în umbra bucuriilor, a entuziasmului față de viață. O zi curată. Am vrut să mă întorc la o astfel de zi, să văd ce mi-a adus bucurie clară, ce m-a făcut să simt că viața merită, ce a însemnat așa de mult pentru mine încât toate celelalte, inerente, ale vieții, au trecut pe plan secund. O zi în care să nu-mi fi simțit sufletul încorsetat. O zi în care totul să fi fost exact așa cum trebuie. Adică, bine.
Mie mi-a fost tare greu. M-am întors, pas cu pas, la momente deosebite din viața mea. Din copilărie începând. Am fotografiat, mental, prima zi de școală, prima notă bună, prima petrecere, primii prieteni, o zi în familie, o zi specială cu oameni speciali, zile de joacă, de ne-griji. Nu am găsit. Probabil, or fi fost, în copilărie, și zile de astea, senine și curate, dar amprenta timpului le-a umbrit sau, poate, faptul că am catalogat cumva toată acea perioadă de timp ca fiind una dificilă, nu mă mai lasă să găsesc acolo simplitate, sau perfecțiune. Am căutat în primii ani ai adolescenței, dar mi-am găsit zilele marcate de multe nesiguranțe, de întrebări și nerăspunsuri, de complexe de inferioritate și de lipsă acută de atenție și apropiere. M-am dus către anii de tinerețe și, deși minunați, parcă nu am putut să mă opresc la o zi anume care să întrunească toate acele condiții mai sus amintite. Și-am mai scormonit, am trecut de prima iubire, de frumoșii ani ani de școală, de relații, de oameni cu care am trăit momente speciale, de ziua nunții, de vacanțe, de călătorii, de limite depășite, de multe, multe zile care ar fi putut să fie pe un prim loc pe podium. Dar mi-a fost tare greu și n-am simțit că vreuna chiar merită titlul de cea mai frumoasă zi din viața mea.
Și totuși, cumva, fără să mă mai zbat să găsesc, în suflet mi-a încolțit un zâmbet și mi-am dat seama că, totuși, am o zi. Una, specială, simplă, senină, frumoasă, perfectă. Ziua în care ochii mei au plâns dar sufletul a râs de fericire. Ziua în care am simțit că am fluturi în stomac așa cum nici un fior de iubire nu m-a făcut să simt. Ziua mea perfectă. Ziua în care testul de sarcină mi-a arătat două liniuțe.
Nu, nu vreau să mă agăț de faptul că o femeie se simte împlinită prin maternitate (deși, mi s-a spus cândva, și mi-a rămas în minte, faptul că o femeie își câștigă locul în rai crescând copii). Nu vreau să pun în umbră alte zile care, poate, ar merita mai mult credit decât le acord eu. Nu. Pur și simplu, îmi dau seama că aceea a fost o zi în care toate au părut a fi la locul lor. În acea zi, viața mea era așa cum trebuia să fie. Pe toate planurile.
M-am trezit devreme, cu multă speranță în suflet, era decembrie 2007. Testul de sarcină mă aștepta, era prima zi în care puteam avea un semn al unei posibile sarcini, îmi dorisem mult un copil, mai avusesem câteva luni de nereușită în urmă, de teste de sarcină negative, de tristețe, de dezamăgire, nerăbdare… mi-aduc aminte de emoție, de teamă, de speranță multă, de încleștarea în care-mi simțeam prins sufletul în timp ce așteptam ca cele două liniuțe (roz!) să se coloreze pe testul de sarcină. Mi-aduc perfect aminte de minutele acelea… de cum mă uitam pierdută la bucățica aceea mică de plastic în puterea căruia părea să stea tot viitorul vieții mele. Cum s-a colorat aproape instantaneu prima liniuță, clară, roz, cum a doua liniuță s-a lăsat așteptată – cumva firesc, pentru o viață în care nimic n-a fost obținut ușor, fără efort – dar s-a conturat încet, încet, confirmând – bine, a mai fost necesar și un control medical, desigur, pentru siguranță – ceea ce așteptam cu ardoare. Eram însărcinată.
A fost o zi rece de iarnă, dar cu atât de multă căldură în suflet încât părea că nimic nu mă poate atinge. Știu că îmi venea doar să râd și să vorbesc singură, să-mi spun că voi fi mamă, că în mine crește un pui de om, că voi avea un bebeluș – da, atunci ideea de-a fi părinte semăna întrucâtva cu joaca unei fetițe cu o păpușă preferată. Mă simțeam într-un fel pe care nu-l prea puteam explica în cuvinte. Eram fericită, cred.
Da, e clar, aceea a fost cea mai frumoasă zi din viața mea.
Mi-ar plăcea mult să îmi povestiți și voi despre o astfel de zi. O zi în care toate au fost, pentru voi, așa cum trebuie, așa cum vi le doreați. O zi perfectă. Numai una. Cea mai frumoasă zi a voastră…