… pentru că simplul nu ne mai satisface așteptările. Nu ne mai ajunge la suflet.
Alergăm după lucruri și momente și întâmplări și relații și povești cât mai spectaculoase. Cât mai diferite, cât mai impresionante, cât mai încărcate și pline de trăire, de viață, de emoție, de… toate la superlativ.
Mergem în vacanțe cât mai exotice, căutăm locuri cât mai speciale, urcăm cât mai sus sperând la trăiri la fel de înalte ca și înălțimea fizică la care ajungem, gonim departe, cât mai departe având sentimentul că putem găsi satisfacție, bucurie, fericire, astfel, îndepărtându-ne.
Totul e o goană după spectaculos. După senzațional. După unic, aparte, diferit.
Cred că nu mai știm să privim lângă noi. Și în noi. Că ne ducem departe să căutăm ceea ce ar trebui, de fapt, să fie în noi, lângă noi. Și cred că nu mai avem răbdare. Cel puțin, mie așa mi se întâmplă. Nu e bine, știu. Nu mai am răbdare nici să văd, nici să ascult, nici să tac, nici să vorbesc. Nu mai am răbdare să înțeleg profunzimi și am sentimentul că totul îmi rămâne la un nivel de superficialitate care nu-mi place deloc și, totuși, nu fac nimic să schimb această stare. Și atunci când scriu, aș vrea s-o fac iute, dintr-o suflare, să găsesc exact cuvintele care să exprime ceea ce vreau să zic, să nu trebuiască să scotocesc nici prin minte, nici prin ungherele sufletului. Și, desigur, aș vrea să fie spectaculoase, unice, absurd de unice.
Și nu e bine. Îmi dau seama că nu e bine. Alergăm după timp și pierdem timpul, de fapt. Nu ne oprim din drumul nostru să ne bucurăm de clipele simple pentru că suntem prea ocupați să trăim momente spectaculoase, numai bune de însemnat cu roșu în cartea vieții.
Am bifat anul acesta, până acum, suficient de multe lucruri extraordinare, cât să-mi hrănească orgoliul și nevoia de satisfacție multă vreme de acum înainte, am fost în atât de multe locuri spectaculoase – Cehia, Finlanda, Grecia și restul -, am făcut lucruri deosebite, am trăit intens, cel puțin aparent. Și mi-aș fi dorit, de fapt, să pot spune doar că… am trăit momente de fericire simplă. Cu sufletul cu adevărat senin.
De ce nu ne mai putem bucura de simplul de lângă noi? De ce se alterează, în timp, capacitatea de-a ne bucura, chiar pierzându-se, într-un final? Și, ca să simțim ceva, avem nevoie de lucruri tot mai spectaculoase?
0
Articol anterior
9 comments
Mi-a placut acest text, mi s-a parut chiar curgator ,insa pe parcurs,in timp ce-l citeam,mi-am pus constant o intrebare,,.de ce e un text scris la persoana 1 plural ? Cine e acest „noi” la care te referi tu in acest text, sau e vorba de un plural „seniorial” (de genul ala, cand zici,”noi,regele,am luat masa impreuna cu primul ministru”,sau ceva de genul asta) ? Nu ca as avea ceva impotriva folosirii pluralului seniorial, (ba chiar dimpotriva, cred ca e o idee ff buna, eu chiar as recomanda asta ca posibil exercitiu si cred ca am sa si fac o lepsa pe aceasta tema, sau cred ca am sa propun rezolvarea unei varianta a acelor jocuri sau exercitii de jurnalsau de literatura, care circula acuma printre bloguri, alea gen Jurnal, sau alcatuirea unor texte din diverse cuvinte, etc, si am sa-ti dau si credit ca de la blogul tau mi-a venit ideea asta), dar efectiv devenisem asa din ce in ce mai curios…
m-a amuzat comentariul tău, zău așa…
de fapt, te voi dezamăgi, să știi că nu e scris la pluralul acela seniorial de care zici tu… pur și simplu e scris așa… extinzând raza de asociere de la mine la un grup, la lume, la noi… noi, oamenii… 🙂
Noi, frmshk, vom împărtăși lumii frânturi din luptele noastre cu însuși sufletul nostru… 🙂 ahh, postura de rege nu mă prinde… 😛
E ca atunci cand avem nevoie de droguri din ce in ce mai puternice pt a simti ceva. Asta pana la sfarsitul fizic.
sau, poate că e doar ceva ciclic, ajungem într-un anumit punct, o luăm de la capăt etc. pierdem, reînvățăm… și tot așa…
dar avem numai o încercare, să descoperim cum e. și-o cam irosim, mi se pare…
nu pot sa nu-ti dau dreptate…
știu, deși nu generalizez și știu, cumva, că se mai poate și altfel… și văd, că mai sunt oameni care se bucură frumos de viață. mă tot întreb cum o pot vedea, simți ei așa diferit…
Cu toata modestia, eu sunt o persoana care se multumeste si cu putin (imi e de ajuns un gest mic, de exemplu o imbratisare de la persoana iubita si atat sau un zambet de la o persoana straina pe strada), dar recunosc ca ma da pe spate si o destinatie exotica 🙂
da, Cristina, și mă bucur că spui asta… cred că trebuie să fii un om împăcat cu tine, cu viața ta, cu oamenii din jur, ca să poți simți așa… mă gândesc. altfel, când ai atâtea zbateri în suflet, când sunt așa multe lucruri pe dos de cum ar fi bine să fie… e mai greu. și poate din cauza asta, pentru că le lipsesc multe, oamenii nu mai pot să se bucure și au nevoie de doze mai mari, din orice…
Hmm…, adevarul e ca nu sunt prea impacata cu mine.
De cele mai multe ori nu imi plac oamenii. Poate de aceea am nevoie de cate un gest din acesta mic care sa ma faca sa-mi schimb parerea.
Per ansamblu viata mea nu este una rea si grea, doar ca am si eu fantomele mele care ma bantuie.
In ultima vreme am inceput sa fiu tot mai recunoscatoare pentru ce am 🙂
Comments are closed.