Pastile de fericire nu există. Nu într-un sens real, oricum. Și, nici nu mai cred în fericire, așa că nu-i mare paguba. Bine, nici nu știu dacă am crezut cu adevărat vreodată sau, poate, în naivitatea anilor de tinerețe, credeam că poate exista o stare de bine maximă, continuă, profundă și meritată doar prin faptul de-a exista.
Acum, nu știu, zău, în ce mai cred. Cu siguranță nu în forever fericire sau ceva de genul ăsta. Poate în momente de stare de bine. În mulțumire. În satisfacții de moment. În trăiri intense, dar scurte. În… nici nu știu nici eu în ce.
Dimineață, o dimineață de luni, de toamnă, cu vreme rece, cer întunecat, pus pe ploaie, aveam senzația că singura rezolvare împotriva nodului pe care-l simțeam stându-mi țanțoș în gât, împotriva apăsării sufletești și chiar a durerii matinale de cap, ar fi doar niște pastile de indiferență. De-alea, fără restricții privind doza administrată, fără reacții adverse, altele decât o molcomă stare de indiferență. Așa, față de orice.
După amiază, o ședință cu părinții la grupa mare de grădiniță, m-a azvârlit cu neînduplecare înapoi în lumea reală, unde capul e musai să fie pe umeri, bine ancorat, absolut perfect capabil să ia decizii importante privind anul școlar ce se deschide-naintea Puștiului debordând de viață, de energie, de entuziasm. De-acolo, din locul în care dorința de indiferență, de detașare, a trebuit, în mod obligatoriu, să se transforme în maturitate și decizii responsabile, lucrurile se vedeau altfel. O lume a oamenilor mari pusă în slujba oamenilor mici, pentru care avem datoria clară de-a funcționa în parametri normali. Și exercițiul a funcționat, că n-a fost altă cale.
Și-acum, seara, simt doar că sunt un om învins de viață și că mă încăpățânez degeaba să cred că, agățându-mă de fiecare lucru care mai stârnește vreo zvâcnire în mine, mai am o șansă. Să găsesc calea aceea de-a mă întoarce la bucuria simplă, clară, frumoasă, a vieții. Fără măști de aparență, fără zâmbete false, fără senzații de inutilitate. Fără sentimentul că, oricum, drumul duce tot acolo. La nicăieri.
Și mâine o să fie o nouă zi, știu.
0
Articol anterior
4 comments
Va veni vremea, vei găsi calea. N-o grăbi, ea vine atunci cînd trebuie. Între timp, trăieşte ce ţi se aşterne-n cale, cele bune la maxim, cele rele cu detaşare. 😉
Din sîngele meu cred că s-ar putea sintetiza cu succes hormonii lehamitei şi nepăsării; de-aş putea, ţi-aş face o transfuzie. Dar ce-ai mai fi, cine-ai mai fi atunci? S-ar dilua, s-ar pierde ceea ce te defineşte acum. Aşa că nu, n-am s-o fac. Fiindcă te plac aşa cum eşti. Şi cred că toţi ceilalţi din jur sînt de aceeaşi părere. Nu-i aşa, Sonia…? 😉
Huguleţ mare-mare!
Și eu o plac pe Loredana așa cum este. La fel te plac și pe tine, Dragoș. Pentru că sunt subiectivă, știți bine, și oamenii care mi se lipesc de suflet, în marea lor majoritate, acolo rămân.
Pastile de fericire? Ai dreptate, nu există! Dar despre existența fericirii nu aș vrea să te îndoiești nicio clipă. Este acolo, în zâmbetul Puștiului, în starea de bine din anumite momente, pe drumurile pe unde călătorești, în orașele pe care ai avut privilegiul să le vezi, în aerul rarefiat al înălțimilor spre care ai avut curajul să zbori.
Fericirea ca stare continuă este o utopie, cea presărată în lucruri mărunte, o realitate.
Aşa, zi-i, că pe mine nu m-ascultă! 😛 Săr’na! 😳
Când ai un pui de om de care să te ocupi, drumul nu are cum să ducă nicăieri ! El va duce întotdeauna undeva, și acel undeva va fi binele și fericirea lui.
Știu, uneori avem nevoie și de lucruri pentru noi-înșine, pentru sufletul nostru… Dar, până le vom găsi, putem funcționa șprea bine și cu scopul de a crea un univers minunat omuleților pe care îi avem în grijă.
Numai bine, și bucurie !
Comments are closed.