A doua mea zi în Belgia, o zi de sâmbătă de sfârșit de septembrie, a fost una cel puțin specială. Despre cum a fost prima zi am scris aici.
Începută cu un mic dejun tare îmbietor cromatic, vizual și foarte aromat și gustos. Să vă spun că am de(gustat) în Belgia cele mai multe feluri de brânză pe până acum și mi-au plăcut tare, tare mult toate, așa necunoscătoare cum sunt? Ei, dacă ar fi să aleg între ciocolată și brânză, zău că nu mi-ar fi ușor deloc…
A urmat apoi o vizită scurtă – dar fructuoasă – la fabrica de ciocolată regală, Galler, de unde-am cumpărat, vă spun sincer, cea mai bună ciocolată pe care am mâncat-o eu vreodată… O paletă largă de forme, culori și arome, de ambalaje frumoase. De delicii regale.
Și-a continuat, restul zilei, cu mulți, mulți, în jur de 60, kilometri de pedalat prin Belgia…
Da, vă ziceam că a fost o călătorie aparte. Nu am mers în Belgia ca să bifez obiective turistice, nu am alergat după locuri aglomerate și ultra cunoscute, nici măcar nu am vizitat capitala, Bruxelles. A fost prima mea altfel de călătorie. Am mers acolo să fiu cu Andreea, să mergem împreună cu bicicletele, să fac altceva. Și asta am făcut.
Câmpuri nesfârșite, păduri, ferme, poduri fermecătoare, peisaje calme și senine, ferme de vaci belgiene răsfățate (credeți că, până acum, nu făceam diferența – bine, nici nu era un punct de interes pentru mine – între vacile de lapte și cele de carne?), sate pitorești cu locuitori ce-și duc viața în tihnă și își găsesc extrem de dese motive pentru a sărbători ceva printr-un festival, o petrecere, căsuțe fantastic de frumoase, multe pisici – grase și frumoase, ha! – mult verde în armonie cu explozia de culori de toamnă… a fost cea mai frumoasă zi petrecută cu bicicleta, din toată viața mea. O filă de poveste. Cu drag de pedalat, cu mult soare, cu povești cu Andreea, cu ciocolată fină și cu bere. Ahh, berea…
A fost ziua în care am pedalat prin locurile cele mai frumoase, dintotdeauna, clar. Dar a a fost o premieră și pentru că am pedalat o bicicletă pliabilă care, trebuie să recunosc, m-a surprins. Nu mă așteptam să fie așa comodă la drum lung, să fie așa ușor de manevrat și, mai ales, să o simt potrivită pentru mine. Dar Andreea știa ea ce știa când o lăuda, avea de ce.
Pozele vorbesc mai simplu și mai concludent decât cuvintele mele sărace o pot face. Și ce bine că Andreei îi plac aparatele foto, nu?
De la magazinul fabricii de ciocolată, Puștiul s-a înfruptat o vreme dintr-o cutie plină cu pisicuțe delicioase.
De mic dejunurile din călătoria mea în Belgia o să-mi fie mereu dor. Pentru deliciile acelea, pentru sentimentul de apropiere…
În zi liniștită de sâmbătă, în Liege, două fete și două biciclete se pregăteau de drum…
Și fete și biciclete rulau zâmbitoare pe pistă… cum altfel, când ziua era așa frumoasă și peisajele, fabuloase?
Ciocolată. Pe post de fel principal, fel secundar și desert. Numai bine.
Cea mai frumoasă casă. Ever. Vă spun cu mâna pe inimă că mi se pare un loc de poveste. Cochetă, fermecătoare, pe malul râului… o casă de oameni fericiți, musai.
Ei, și pistruii cei frumoși ai Andreei!!! O poezie, nu alta.
La o poveste, așa, între noi, fetele…
Să fiu în locul ăsta, pe podul ăsta, a fost ca și cum m-aș fi teleportat, dintr-o dată, într-o poveste. În povestea pe care-o citeam și savuram cu nesaț, a Andreei, despre mersul pe bicicletă în Belgia. Admirasem la ea o poză în acest loc. Și-am ajuns acolo… interesantă mai e viața asta…
Seara, frânte de oboseală, berea a fost tare binevenită. Favorita mea s-a dovedit a fi cea favorită și de Andreea, Triple Karmeliet, însă și aceasta, de doar 11,3% alcool, n-a fost rea deloc. Nefiind mare băutoare de bere – în mod normal îmi plac doar cele în combinații cu suc de ceva, merișoare, lămâie etc – am fost surprinsă să descopăr că berea din Belgia are gust… bunnn!!! Bun, bun.
Deci, ciocolată, brânzeturi, biciclete, natură, Andreea, bere… mult pentru o singură zi. Și încă mai trebuia să rămână loc pentru ziua ce urma…
(despre Belgia, despre cum e să locuiești acolo, cu detalii clare și numai bune de știut, a scris tare frumos Andreea, aici)
8 comments
Ai inceput miseleste :)) Frumoase poze, frumoasa tara. Respect pentru natura si bicicleta. Ceea ce la noi nu prea gasesti.
Da, frumoasă țară. Frumoși oameni. frumoasă viață. La noi… e prea complicat să înțelegem de ce nu poate fi altfel… sau încă nu poate fi… că, inevitabil, în timpul, oricum ne adaptăm. Doar că nu o facem la timp…
Cat de frumos!
Crezi ca ti-ai putea gasi linistea sufleteasca daca ai trai acolo? Sau totul se rezuma la felul nostru de a fi si doar cate o escapada asa ne-ar face sa traim cu adevarat? (probabil cum ne-am dori de fapt sa traim)
Cristina, răspunsul e NU. Totul se rezumă la felul de-a fi, da. La neputința de-a mă bucura de lucruri simple, la veșnicele temeri și nesiguranțe, la faptul că… dacă nu ești tu bine cu tine, nici un loc, oricât de frumos, nu schimbă asta. Deci nu, aș vrea să rămân unde sunt și să găsesc aici calea de-a-mi fi bine. În rest, lumea largă e pentru descoperit…
În sfîrşit am văzut şi eu pozele. Mi-ai făcut poftă… de-o viaţă undeva pe malul unui rîu, de plimbări pe alei tomnatice, de ciocolată cu coniac… şi fiindcă fără juma’ de leu nu-mi ajunge de-un coniac (n-ai idee ce s-a scumpit!), am să ies să-mi iau o bere. Scumpă şi proastă, nu ca cea din poză. Dar trăim în România.
Mă bucur pentru tine că ai putut, că ai trăit – chiar şi pentru o clipă doar – ceva frumos…
Sunt frumoase, așa e? Ți-a plăcut casa aceea? Pe mine m-a impresionat. Simplă, cochetă, într-un loc fabulos… îmi imaginam oamenii care trăiesc acolo. Fericiți.
O bere aș vrea și eu. Dar una belgiană… Așa că o să zic pas!
Eh, ştii că amîndoi sîntem în acelaşi roller-coaster. 😉 Nu pot spune că m-a impresionat în mod deosebit casa, construcţia în sine, cît amplasamentul şi ambianţa. Însă primul gînd care mi-a venit în minte a fost: da’ ăstora nu le e frică de inundaţii, de umflarea şi revărsarea rîului? Mda, logica pragmatică în acţiune, fir-ar să fie…
Dincolo de asta, fiecare ne imaginăm fericirea într-un mod unic şi particular, însă din păcate o proiectăm ca pe o stare continuă, ca pe un ţel care – odată atins – va rămîne cu noi pe vecie. Ceea ce nu corespunde absolut deloc realităţii. Există momente, conjuncturi care pot declanşa stări euforice paroxiste atribuite stării de fericire; restul ar fi o stare medie de mulţumire sufletească.
Prea multă analiză la rece, aşa-i? Deh, am zis şi eu pas berii pe seara asta, aşa că sînt prea treaz (şi sobru în varianta dublă româno-americană). Ar trebui să mă „înmoi” un pic c-un film de dragoste, ceva… 😉
[…] Pe drum chiar mă gândeam dacă să o duc și pe Anamaria tot pe traseul ăsta sau să pedalăm pe pistele unde-am împărțit noi ciocolata. Ție care ți-a plăcut mai […]
Comments are closed.