Leac pentru suflet

Mi-au fost nefiresc de grele ultimele zile și m-am tot agățat de gândul unei drumeții în doi, cu Puștiul vindecător de suflete convalescente. Și aveam dreptate, o zi petrecută cu el, departe de agitația orașului, departe de oameni, numai noi doi în mijlocul naturii, m-a făcut să-mi simt sufletul, măcar un pic, eliberat din strânsoarea tristeții.
V-arăt ce-am făcut noi azi, sâmbătă, zi de toamnă…

Despre Lacul Albastru am mai scris aici, nu e un loc necunoscut pentru noi, dar acum e prima oară când ajungem acolo toamna. E aproape de Baia Mare, e un traseu ușor iar zona e deosebit de frumoasă.

Cercetaș, explorator (cum l-a învățat Mira), bucuros să descopere pietre, bâte, frunze, orice i se pare lui nou și interesant. Izvor de energie, dar nu și de răbdare, neobosit să întrebe, și să întrebe, și să întrebe…

Foarte verde Lacul Albastru în perioada aceasta, doar cerul ce se oglindea în el îl mai păstra demn de numele ce-l poartă. Apa scăzută mult, mult însă tot fermecător cu natura tomnatică răsfrântă-n el.

Zona a fost amenajată relativ de curând printr-un proiect, există indicatoare și marcaje la tot pasul, nu prea ai cum să te rătăcești, există locuri de luat masa (și de făcut foc), erau și niște leagăne drăguțe, dar au dispărut.

Nu, nu începe să-mi placă toamna, dar, oricât m-ar apăsa venirea ei, tot trebuie să-i recunosc meritele, să recunosc că explozia de culori e fantastică și natura îmbrăcată în straie aurii tare e frumoasă.

Orașul Baia Sprie, văzut de sus, pare mult, mult mai frumos decât este în realitate. De fapt, așa se întâmplă mereu… totul pare mai frumos atunci când te îndepărtezi, nu?

Am avut invitați de seamă azi la masă. Prietenii ștrumfi și iepurașul care-l însoțește, de ceva vreme, pe Puști în lumea viselor. Desigur, tot noi am fost cei care s-au înfruptat cu cașcaval și carne rece de pui, fructe, biscuiți Eugenie, ciocolată belgiană și apă rece de izvor. Lor le-au rămas ghindele…

Ștrumful preferat al Puștiului, Aiurel, a fost fericit să ajungă în satul lui cu căsuțe – ciupercă. Puțin dezamăgiți, și el și Marc, că n-au găsit ușa de intrare…

Elena, la tine m-am gândit citind panoul cu descrierea zonei. Și tu, și Mira, e musai să vă reîntoarceți în Maramureș, ca să venim împreună aici. O fi un timp pentru toate, nu?

E ceea ce mă ancorează în realitate. Existența lui. Pașii lui după care-i obligatoriu să-mi cadențez și eu pașii. Nevoia lui de atenție, de implicare, de viață prezentă, punctuală, sunt, toate, cele care mă salvează de mine…

Ne-am întors cu material didactic. Frunze de tot felul, numai bune de pictat – a se citi mâzgălit cu acuarele pe ele – ghinde, castane sălbatice, conuri… Ar fi fost și pietre și crengi de copac, dacă era după Marc…

Castane… deși trăiesc într-una din zonele în care cresc castani, nu-s prea mare fan, azi doar am vrut să-i arăt Puștiului diferența dintre cele sălbatice și cele comestibile… n-a fost nici el foarte atras de gustul castanelor coapte, mai mult l-a interesat procesul de pregătire. Drept e că mirosea tare ademenitor în casă…
Da, știu, voi toți, cei care mă citiți, vă spuneți că am motive să fiu fericită, recunoscătoare, plină de viață… că n-ar trebui să mă plâng, să mă afund, că ar trebui să le văd pe alea bune. Și poate aveți dreptate. Dar… pot să le duc pe toate doar în felul meu. Uneori absurd de apăsător, de trist. Uneori distrugător. Uneori de parc-ar veni sfârșitul lumii, al lumii mele. Și chiar așa și simt, un amestec din toate astea, copleșitor. Și-apoi, o iau de la capăt. Și mereu, dar mereu, îmi dau seama că el e cel care mă salvează, că el e leacul pentru sufletul meu bolnav, că el mă repune pe picioare. Da, sunt recunoscătoare pentru asta.