Balauri, ai mei și ai altora…

Îi spun Puștiului că-l iubesc de cel puțin douăzeci de ori pe zi. Când se trezește, când mănâncă, când se joacă, când face năzbâtii, când se încăpățânează, când mi se împotrivește, când mă privește cu toată dragostea din lume, când mă strânge în brațe cu putere, când adoarme, în timpul nopții, oricând simt s-o fac, oricând îl privesc și am sentimentul că el e mult mai mult decât pot eu să înțeleg. Îmi spune că sunt mămica lui dragă aproape la fel de multe ori (desigur, scăzându-le pe acelea în care declară și m-asigură că e supărat și n-o să mai fim prieteni pentru că nu-i de acord cu ceva).
Ziceam că am nevoie să văd lucrurile în ansamblu. Dinafară. De dincolo de mine, de spațiul meu de siguranță, de zona de confort. Nu știu cum, nu știu de ce, dar pare să fie singura cale prin care putem privi obiectiv, putem aprecia ceea ce avem.
Auzim deseori în jurul nostru despre incluziune socială, despre persoane provenite din medii defavorizate, despre integrare, despre șanse egale… despre oameni, care-s oameni dar nu-s ca noi.
Din când în când, îmi iau câte puțin avânt și pășesc, stingher, pe un fel de teren minat, care-mi provoacă strângeri de inimă și-un întreg amalgam de sentimente amestecate. E un subiect greu, dificil, pentru mine. Că simt nevoia să ajut și, pe de altă parte, am senzația că-s neputincioasă. Că e prea multă durere și prea multe neajunsuri și lipsuri, emoționale, psihice, că sunt balauri cu care nu pot lupta. Dar, totuși, pare să fie modalitatea prin care fac față propriilor balauri. Mutându-mi atenția asupra altora.
Așa am făcut și ieri. Și, printre tineri care provin din case de copii, din centre de plasament, de pe străzi, tineri care se chinuie să-și găsească un loc în lume, am avut senzația că e nedrept ca eu să nu fiu recunoscătoare pentru ceea ce am, când sunt oameni care, fără a avea vreo vină, trebuie să-și croiască, de mici copii, drum printre lipsuri de toate felurile, trecând prin situații greu de imaginat. Și să ajungă tineri care-și doresc lucruri frumoase, care au visuri și speranțe, tineri care, în ciuda mediului neprielnic, în ciuda faptului că sunt marginalizați, vor să arate că pot, că sunt capabili. Și sunt printre ei tineri – copii cu povești de viață absurde, cu copilării pur și simplu răpite, tineri de nicăieri și ai nimănui, care nu știu ce înseamnă familie, sau siguranță. Și totuși au priviri senine! Și zâmbesc și se bucură, și trăiesc și au așteptări, și-și doresc apreciere și apropiere și merg înainte.
Și eu uit să mă bucur de ceea ce am. Mdah, să-mi mai dea viața palme de-astea, dar să nu le lase doar așa, uitate, să mă pună și să schimb ceva, să fiu de folos… să învăț ceva.