Și-o fărâmă e mai mult decât nimic!

Așa arăta aseară, la închiderea campaniei ShoeBox 2013 (deși, desigur, voi primi și luni pachetele care n-au reușit să ajungă), agenția unde lucrez, locația din Baia Mare. Sortate și așezate pe grupe de vârstă, pentru fete și băieți, un număr de aproximativ – undeva pe parcurs, numărătoarea și-a pierdut din exactitate – 550 de cutii.

Nu știu dacă e un număr mare sau mic, știu sigur că se putea și mai mult, știu sigur că nu vom reuși să ajungem la toți copiii care ar avea nevoie, dar mai știu și că așteptările mele au fost depășite, că au răspuns apelului ShoeBox un număr frumos de oameni deschiși către nevoile celor din jur și asta mi se pare admirabil. La nivel total de campanie ShoeBox cred că vor fi în jur de 10000 de cutii… zece mii de copii. Parcă e ceva. O fărâmă care nu schimbă lumea, dar tot e mai mult decât nimic.
De-acum, urmează ca aceste cutii să ajungă la copii… aproximativ 50 de cutii au ajuns deja la destinatari, copii din case de tip familial și câțiva din familii, sau chiar de pe stradă. Timpul ce-a mai rămas până la Crăciun, pentru mine, asta va însemna, distribuirea pachetelor…
Trebuie să vă spun că pentru mine e o muncă extrem de grea. Nu pentru că-mi ia timp, sau pentru efort fizic și oboseală, deși se-adună și astea. Pentru partea emoțională. Cred sincer că nu sunt construită în așa fel încât să fiu un om potrivit pentru a lucra cu cazuri sociale. Dar, cu atât mai mult, îmi doresc să fac munca aceasta. Poate că e mai mult pentru mine, decât pentru ei. Că e musai să depășesc niște limite. Am nevoie de asta.
Joi, printre copiii aceia care împodobeau un brad și apoi se bucurau de cadouri, am simțit că-mi sângerează sufletul și-mi jucau întruna lacrimile în ochi. Nu puteam decât să mă gândesc, uitându-mă la Puștiul care se împrietenise cu copiii și plecase cu ei, să le vadă camerele, jucăriile, că sunt copii care n-au cui spune mamă. Că ceea ce putem noi să facem, faptul că le ducem cadouri, e nimic pe lângă cea mai mare nevoie a lor, pe care nu o putem satisface. Nevoia de familie, de apropiere, de afecțiune.
Pe drum către casă mă gândeam, strângându-l tare pe Puști de mână, că el e un copil fericit. Că, oricât de multe i-ar lipsi, oricât n-aș reuși eu să fac pentru el tot ce-ar trebui, el mă are. Cu totul, acolo, pentru el, pentru orice ar avea nevoie, e necesar doar să zică… mama!
Cu toate astea, știu bine că nu putem să ne oprim. Că trebuie să dăm tot ce putem. Trebuie să vrem să dăm tot ce putem. Și, dacă măcar o parte din copiii la care voi ajunge cu cutiile shoebox, se vor bucura ca fetița din finalul acestui reportaj, voi simți că am făcut ceea ce trebuie!