… ci buni! Da, (și)-n privința asta, am crezut mereu că primează calitatea cantității. Poate nu-i chiar așa. Poate e bine să ai aproape oameni foarte mulți, împărțiți pe grade de apropiere, cumva. Sau poate e bine să ai doar o mână de oameni, strâns apropiați, pe care să te poți baza.
Nu funcționează lucrurile la fel pentru noi toți și e perfect firesc să fie așa. Mai important e să poți, tu cu tine, să te împaci cu nevoile tale și să găsești cel mai potrivit mod de-a le răsfrânge asupra celorlalți, ca să primești ceea ce ai nevoie, să dai ceea ce au alții nevoie. Căci, ohh, de la ceilalți ne luăm energia și entuziasm și dorința de implicare…
Așadar, am alergat mereu, de când mă știu, după prietenii perfecte. Cu început timpuriu, cu parcurs cu pași perfect potriviți unul după ai celuilalt și, desigur, fără final. Prietenii în alb și negru, fără urmă de griuri.
Multă vreme nu am înțeles că nu există. Că suntem oameni și relațiile dintre oameni sunt supuse intemperiilor emoționale. Că oamenii vin și pleacă, dar momentele în care sunteți pe același drum contează. Că e important să crezi că o furtună nu duce neapărat la distrugere, ci poate, la o reconstrucție. Că a lăsa de la tine nu e mereu semn de slăbiciune, ci poate fi de drag.
Dar, da, sunt lucruri pe care le înveți doar trăind. Pas cu pas. Și ești norocos dacă poți să vezi partea plină, senină a lucrurilor, și iei ceea ce-i bun din toate. Și mergi mai departe apreciind, crezând și dăruind.
În urmă cu ceva vreme cineva mi-a zis c-ar trebui să mă gândesc câți sunt oamenii care, în ultimii ani, au intrat în viața mea, și câți sunt cei care au ieșit. De-acolo să trag concluziile…
Fac acest lucru de fiecare dată când mi se pare că alunec, în ceea ce privește relațiile mele de prietenie, undeva unde nu-mi doresc. Și-mi dau mereu seama că trebuie să mă uit atent în jurul meu. Pentru că nu de relații ideale de prietenie am nevoie. Ci de prietenii potrivite.
Vă doresc să vă aveți prietenii aproape. Nu fizic, că nu timpul sau distanța apropie, ci sufletul!
0
Articol anterior
9 comments
Prieteniile pe care mi le-am iubit mult le-am handicapat. Nu știu cum, de ce, dar n-au putut să mă țină când am avut nevoie. Alealalte, pe care le-am lăsat să trăiască pur și simplu, fără să le cocoloșesc prea mult, sunt bine mersi. 🙂
da, știu foarte bine ce spui, dar nu cred că tu le-ai handicapat, e nevoie de doi într-o relație… prietenii pe care le-am iubit și eu prea mult, s-au pierdut. așa o fi să fie, poate înțelegem greu, acceptăm greu… bine măcar că învățăm și uneori nu e prea târziu…
să-ți fie bine, mersi… 🙂
Inima omului este schimbătoare, scrie undeva în Biblie. Mult mi-a luat şi mie să înţeleg cuvântul acesta…
păi da, greu mai e de acceptat acest lucru. uneori, de multe ori, e inevitabil. învățăm prin exemple grele, dar, măcar învățăm…
Nu ştiu ce să zic. Sînt atît de… în toate felurile în ultima vreme încît nu găsesc nici măcar gîndurile potrivite, darămite cuvintele. Cantitate + Calitate + Timp + Natura umană = Imprevizibilitate. De multe ori, nu e ce pare a fi. Ceea ce poate fi şi rău dar şi bine. Doar să vrem să descoperim adevărul din spatele aparenţelor.
Nu-ţi doresc nici mulţi nici buni, prietenii. Doar atîţi cîţi ai nevoie şi aşa cum îi vrei să fie. Iar tu să le fii la fel lor. >:D<
Drept e că acum am nevoie de niște prieteni… potriviți, dar zău că nu știu unde să-i caut… :))
În locurile potrivite, evident. 😉
păi da, de obicei le ratez…
Da’ şi cînd le nimereşti, ori sînt oamenii în pauză de masă, ori la budă. :))
Comments are closed.