Cel care mă așteaptă

Cel care mă așteaptă, de Parinoush Saniee, e cartea pe care-am terminat-o de citit azi noapte, târziu, după mai mult de cinci ore în care n-am putut să o las din mână. M-am tot încăpățânat să citesc, încă o pagină și încă o pagină, exact așa cum personajul principal al cărții s-a încăpățânat o viață întreagă să nu se dea bătută.
Dincolo de contextul politic dificil din Iranul ultimilor decenii și de povestea deja atât de întoarsă pe toate părțile despre condiția femeii musulmane, din carte răzbate crunt de impresionant lupta neîntreruptă a unei vieți întregi, cu mici pauze de liniște și prea multe furtuni istovitoare.
E povestea unei singurătăți acut resimțite pe întreg parcursul vieții, o singurătate în doi, sau alături de alți oameni și, inevitabil, la Un veac de singurătate a lui Gabriel Garcia Marquez m-a dus gândul… la anii, mulți, care vin și trec și te găsesc tot zbătându-te, tot mai obosit și mai puțin dispus să lupți, cu trecerea timpului, până când ajungi la concluzia că e inutil, că ești, oricum, înfrânt, și renunți...
În același timp, e povestea femeii inzestrate cu inteligență, capacități intelectuale și forță lăuntrică peste măsură, capabilă să se împotrivească oprimărilor într-o lume guvernată de bărbați, să lupte pentru visurile ei chiar în condițiile cele mai vitrege. E femeia care nu renunță la școală, care-și dorește recunoaștere a valorilor proprii, femeia care scandalizează alegând să muncească, femeia care e sprijin pentru cei din jur.
Și, cel mai emoționant, e povestea unei mame – erou. ” Există un singur băiat minunat pe pământ și e cel al fiecărei mame „, zice undeva prin carte, la un moment dat, și reflectă perfect percepția maternă… E povestea unei mame care-și iubește copiii mai presus de orice și e capabilă de sacrificii inimaginabile pentru ca acestora să le fie bine. E mama care se luptă ca un leu pentru ei, mama care-i protejează și-i crește într-o lume vitregă, a oprimărilor, a războaielor, zbătându-se să le insufle valori puternice, să-i ajute să devină oameni sănătoși psihic, emoțional, e mama care se teme că copiii ei nu mai știu să râdă, că uită de seninătate și candoare pe un tărâm al tristeții și știe că trebuie și își asumă cu pricepere rolul de căpitan de vas.
Am citit plângând ultima parte a cărții și mi s-a părut cumplit de nedrept ca tristețea și neîmplinirea să urmărească destinul unei vieți întregi, ca zeci de ani de chinuri și probleme absurde – o iubire fragedă interzisă, bătăi crunte și relații de familie absurde, o căsătorie forțată, boli ale copiilor, lupta cu neajunsurile, cu oprimările și prejudecățile, cu tirania rezultată din conflictele politice, războiul, emigrarea – au avut finalitatea în… resemnare. ” Tot ceea ce îmi doream am obținut în ziua în care nu mi-am mai dorit. ” Lupți o viață întreagă și-n final nu-ți rămâne decât să taci, să te resemnezi și să aștepți să mori. Gustul amar care rămâne în finalul cărții e cel al înfrângerii. Al spiritului ucis.
E o carte de citit, o recomand cu căldură. Cred că toți avem nevoie, măcar din când în când, de astfel de lecții de viață.