Amintiri cu prima carte

Știu cartea, dar nu-mi aduc aminte câți ani aveam, nici ocazia cu care-am primit-o, deși, parcă… cred că a fost premiul clasei întâi. Nu, nu premiul întâi, nici cu coroniță, că-n școala generală n-am prea ocupat, decât cel mult locul trei de pe podiumul premianților… Mda, cred c-am suferit pentru asta, mai ales în clasa a doua, când, îmi amintesc, îmi dorisem mult să fiu șefă de departament/clasă, nu doar de grupă, cum era pe-atunci, în vremurile cu cordeluță și cravată. N-a fost să fie. În primii ani de școală m-am bălăcit printre note medii spre proaste, deh, n-or fi fost profesorii motivanți, n-oi fi fost eu decât un copil mediocru… de-abia la liceu am prins mare drag de învățătură. Dar, să revenim la carte. Că, măcar pe terenul ăsta, am fost mereu fruntașă și, deși nu eram printre premianții școlii, aveam mereu locul meu, în prima linie, pe panoul bibliotecii școlare… cam devorasem de-acolo toate cărțile și cele mai multe, de care-mi amintesc, sunt cele de aventuri, povestirile istorice, poveștile nemuritoare…
Prima carte… Cartea cu Apolodor, pinguinul călător care-mi stârnea doruri și tristeți cu vorbele lui – ” Sunt foaaarte trist!/ Îmi place viața de corist/ Dar ce să fac? Mi-e dor, mi-e dor/ De frații mei din Labrador! ” și-mi imaginam aventuri nemaivăzute și reîntâlniri copleșitoare. De-a lungul anilor, am uitat povestea cărții, mi-a rămas în minte doar titlul ei și ideea de plecare-n lume, de căutare… de-abia târziu, în urmă cu niște ani, am regăsit-o, descoperindu-l și pe Gellu Naum, autorul Cărților cu Apolodor… a fost așa, ca și cum ai regăsi o jucărie dragă în copilărie, pierdută, uitată. Nostalgic, copilăresc, dezarmant.
Nu știu care va fi prima carte pe care Puștiul o va citi… desigur, răsfoim împreună cărțile de povești demult deja, însă acelea nu se pun, nici albumele cu trenuri și avioane, nici enciclopediile pentru copii pe care le studiem… să o citească el, să urmărească singur firul cărții, să o iubească, să o trăiască… mi-aduc aminte că pe mine mă atrăgeau cărțile oamenilor mari și vroiam să le citesc pe cele ale mamei, la vârste prea fragede… știu că iscodeam volumele cu Mizerabilii, ale lui Victor Hugo și vroiam să le citesc, degeaba mi se spunea că-s prea mică pentru ele (și eram, doar în adolescență le-am și priceput)… poate că există, totuși, un timp al fiecărei cărți, dar, cu siguranță, nu-i niciodată devreme să-i pui unui copil în brațe o carte. Fie că poate să o citească, fie c-o înțelege doar din imagini. Dragul ăsta de lectură se-nvață din copilărie și mă bucur să fac parte dintr-un proiect care asta își dorește, să înlesnească accesul copiilor lipsiți de posibilități, la cărți. Așadar, dacă aveți de dăruit o carte unui copil, proiectul Semn SPRE carte e foarte potrivit, s-au adunat și împărțit deja câteva sute bune de cărți și drumul încă e lung înainte!
Fiecare carte e un drum spre sine și cred că noi, adulții, suntem datori să-i ajutăm pe copii să meargă pe drumul acesta, al sinelui…