Pentru că n-am vrut ca zilele acestea libere, de sărbători pascale, să fie doar despre leneveală și mâncare multă, cum se întâmplă de obicei, am dus cu noi la Satu Mare, la bunicii Puștiului, și bicicletele (cu trenul care parcurge distanța de 70 km în două ore lungi și are taxă de 5 lei pentru o bicicletă)…
Satu Mare are o pistă de biciclete de câțiva zeci de kilometri amenajată pe digul ce străjuiește Someșul, pistă care-ajunge în Ungaria… într-acolo am pornit și noi duminică și frumos a fost, măcar o vreme. Un cer parcă pictat, câmpuri verzi și galbene, superbe, aer curat și proaspăt, ce mai, răsfăț biciclistic. Am parcurs aproape 12 kilometri într-o distracție, bucurându-ne de drumul lin, de priveliști, făcând poze și ne-am oprit pentru o pauză, la un moment dat. Norii greu s-au adunat rapid deasupra noastră, un vânt rece s-a pus pe suflat, și-am decis să ne întoarcem, nici nu știam cât ar mai fi până la punctul de frontieră, fiind prima noastră incursiune pe acolo.
Drumul înapoi a fost mai rapid, mai înfrigurat, mai puțin entuziast, dar a trecut repede și, odată ajunși înapoi în oraș, a ieșit iar soarele și stropii de ploaie s-au oprit. A fost bine, zic. Culorile care ne-au înconjurat au fost crude și vii, tare frumoase. Și a fost un mod bun de-a petrece o zi de duminică, de sărbătoare, făcând ceva ce ne place. Pedalând, râzând și pozând.
Luni am luat-o de la capăt și-am parcurs același traseu, dar fără să abandonăm, de data aceasta, și-am ajuns la punctul de frontieră… bucurie pentru Marc, satisfăcut să fie la kilometrul zero al României, chiar dacă acolo nu era nimic special, ideea în sine era grandioasă pentru el și-am stat o vreme pe banca aceea dintre țări. Pentru mine, cei 30 de kilometri pe care el i-a parcurs pe bicicletă, tot într-o bucurie și-o joacă, au fost marea realizare. Că-i place lui așa mult să pedaleze, mă bucur pentru că-i un fel de cadou pentru mine…
V-arăt poze. Că-s așa de senine și de frumoase, mie-mi dau o incredibilă stare de bine și mi-s dragi de mor. Așa cum îi e dragă Puștiului bicicleta lui cea nouă și colorată. Happy, pe numele ei.
















2 comments
Ce poze minunate si timp minunat petrecut doar in trei si restul lumii… Ce mult mi-ar placea sa am curajul din nou sa ma urc pe bicicleta…
Anca, nu-ți trebuie curaj, doar un punct de început. E așa un timp frumos, de calitate, cel petrecut cu Puștiul, cu bicicletele. Și micuței tale speciale i-ar plăcea cu siguranță… 🙂
Comments are closed.