Nu, copiii nu cresc pur și simplu…

… pe lângă părinții lor.
Aud de multe ori acest lucru. Că e important să faci un copil, să-l îmbraci și să-l hrănești, că el crește pe lângă părinții lui. Sau că, acolo unde crește un copil, e loc și de doi, că doar cresc împreună, la fel cum crește unul.
Nu, nu sunt de acord. Nu-i de ajuns. Nu-i de ajuns nici măcar să iubești copilul acela, să-i dai toată dragostea de care ești capabil. Da, știu, e vitală afecțiunea, stabilitatea emoțională, sentimentul că e iubit, dar, ca să crească sănătos psihic, fizic, emoțional, e nevoie de mult mai mult decât atât. De timp. De răbdare. De implicare. De atenție. De înțelegere. De muncă. Zi de zi, noapte de noapte.
Nu mi-e indiferent modul în care crește Puștiul ăsta frumos lângă mine și nu consider că-i suficient tot ce fac pentru el. Știu perfect că mereu mai e loc de ceva, că mereu pot îmbunătăți, știu că nimic din ceea ce-aș face, ca lui să îi fie bine, nu-i prea mult. Ce înseamnă bine? Știu că e diferit, că poate fi o părere personală… dar, pentru mine, să-i fie lui bine nu înseamnă să aibă de toate, din punct de vedere material. Da, desigur, extrem de multe lucruri îi sunt necesare și mă străduiesc să i le ofer, însă știu bine că altele-s mai importante. Că bine, eu cred că înseamnă ca el să crească sigur pe el, să aibă încredere în el și în ceea ce poate, să se simtă în siguranță, să crească dorindu-și să descopere, să înțeleagă. Să ajungă să fie un adult sănătos și stabil emoțional, cu cât mai puține temeri și nesiguranțe, cu seninătate în suflet, cu dorință de viață și de bucurie.
Nu-i ușor. Simt că nu-i ușor deloc și zi de zi mă întreb ce pot face mai bine. Îl văd reținut. Sau emoționat. Sau închis în el. Și mă tem. Uneori mă tem atât de tare încât am impresia că orice aș face, voi da greș. Alteori înțeleg că nu-i vorba numai despre mine și despre ce pot face eu. Ci și despre el, despre felul lui de a fi, capacitatea lui de-a se deschide în fața lumii. Și mă gândesc că lucrurile vor lua ele singure o formă, în timp și mie nu-mi va rămâne decât să încerc să mai ajustez pe ici pe colo. Sau să accept.
Ieri, într-o zi de miercuri, 21 mai, (zi cu semnificație, pentru mine, că-i ziua în care mi-am luat permisul auto, am avut primul curs festiv sau m-am logodit), Puștiul meu a susținut, la grădiniță, primul lui proiect. Bine, de fapt, noi doi, împreună, am susținut primul lui proiect. Avea o parte de temă prestabilită… familia. Despre Marea Familie de Trenuri am vorbit noi, a fost alegerea lui, făcută cu ceva vreme în urmă, fiind pasionat de trenuri. Și-am lucrat împreună, o parte a muncit cu tatăl lui, o parte cu mine, la un proiect mic, pe măsura lui, dar suficient de serios cât să fie nevoie de implicare, timp, dedicare.

Câteva zile-am tot repetat, ne-am făcut un plan de derulare a momentului, am pregătit informații interesante pentru copii și-un cântecel cu trenuri și ieri ne-am prezentat în fața grupei mari, copii curioși și nerăbdători. A fost cu emoții, și pentru el, și pentru mine. Puștiul a fost timid și a povestit despre lucrurile pe care de-acum le știa bine cu emoție și glas tăcut și mă uitam la el, din colțul celălalt al planșei noastre, cu drag și cu teamă în suflet, întrebându-mă cum voi reuși să-l ajut să fie un copil sigur pe el și încrezător. Apoi mi-am spus că greșesc, că e încă mic și are destul timp înainte să se formeze, că aștept eu prea multe de la el (ei, da, asta e o altă problemă care-mi stăruie în mine) și-l presez, tot spunându-i că poate, că trebuie să se concentreze, să se străduiască…

Ufff, da, copiii nu cresc pur și simplu lângă noi, adulții! Creștem și noi odată cu ei.