De dimineaţă bună. 27.

… cam la amiază, recunosc. Dar nu e pentru că aş fi vrut întârziat începutul de săptămână ci, de data asta, dimpotrivă. La ora 6 deja călătoream între două oraşe. Deja-mi umpleam plămânii cu-n aer de mijloc de transport în comun. Împregnat de atât de diverse mirosuri încât ţi-e greu să-ţi dai seama dacă mai e vreun iz care nu-ţi deranjează toate simţurile. Parfumuri – ieftine sau nu – în exces, transpiraţie (mda, chiar aşa, de dimineaţă???), iz de viciu – ţigări, alcool – impregnat în piele, în haine.
Nu-mi plac mijloacele de transport în comun însă nici nu-s împotriva lor. Le înţeleg rostul, înţeleg că oamenii au nevoie să se deplaseze şi că asta e o cale facilă. Când trebuie să mă folosesc de aşa ceva mă aşez într-un colţişor din care pot urmări întreaga „privelişte”. Da, îmi place să-i observ pe oameni însă nu-i prea ascult, muzica ce-mi vibrează în căştile din urechi crează între mine şi ei o necesară barieră sonoră şi pot astfel doar să-mi ascult propriile gânduri. C-un instrument de scris şi-o hârtie, sau cu o carte în mână, călătoresc. Şi la propriu, şi la figurat.
Îi ziceam azi unui om cu care-am ţinut mult să-mi încep săptămâna că mă pune pe gânduri faptul că, făcând lucruri extreme, ce ies cumva din normalitate, caut bucuriile pe care ar trebui să le simt apropiindu-mă de-un strop de rouă, de-un fir de iarbă. Răspunsul lui mi-a dat încredere. Mi-a spus că, atâta timp cât mă zbat, cât încerc să fac ceva, chiar dacă n-o fac pe căi simple, chiar dacă aleg aventuri ne-cotidiene, înseamnă că vibrează în mine dorinţa de viaţă, că lupt şi lupta înseamnă ne-resemnare. Că există acolo un rost, chiar dacă mi-e greu mie să-l văd. Că dincolo de orice drum parcurs e ceva, ceva ce poate fi minunat. Şi acel „poate” merită. Iar faptul că fac lucrurile în mod diferit nu înseamnă că le fac mai puţin bine.
Aşa vă zic şi eu vouă azi. Mergeţi cu încredere pe drumul vostru. Bucuraţi-vă de tot ce puteţi. În modul vostru.
Să vă fie bine!