O primă toamnă… şi-o ultimă?

Nu, nu îmi place toamna. N-o doresc, n-o aştept.
Începutul ei, însă, luna septembrie, are în ea, mereu, un licăr de speranţă. Care înfrumuseţează cumva.
Începutul de toamnă simbolizează pentru mine ceva aparte şi pentru asta – şi de-ar fi numai asta – şi tot ar merita să existe tot chinul, şi apăsarea, şi sentimentul de nesfârşită posomorâre pe care le aduce cu ea.
Început de an şcolar. Iubesc şi-am iubit mereu şcoala. Vacanţele le-am simţit întotdeauna ca pe-o rătăcire inutilă, ca pe-un timp pierdut şi netrăit. Şi-aş vrea să fie posibil ca toată viaţa începutul toamnei să fie şi un început de şcoală. Ador pregătirile pentru şcoală, copiii îmbujoraţi de neaşteptare, cu ghiozdane în spate, cărţile, caietele, creioanele, băncile sălilor de clasă, mirosul cretei şi-al reîntâlnirilor emoţionante…
Anul ăsta, toamna are o aromă specială. Piciul meu, în primăvara timpurie a vieţii lui, începe, în pragul toamnei ăsteia, drumul lui prin şcoală. Mi-aş dori să înveţe, în şcoala vieţii lui, cea care porneşte acum din grupa mică a grădiniţei, să-şi trăiască din plin experienţele. Bucuriile şi tristeţile. Căderile şi înălţările. Să ştie să vadă frumosul în toate. Să înţeleagă esenţa lucrurilor. Să trăiască.
Dar toamna înseamnă, în mod deosebit, melancolie şi amărăciune, multă amărăciune. Cum se vestejeşte natura simt că o fac şi eu. Încet, încet, toamna mă închid în mine. Frunzele cad una câte una şi-n mine şi mă dezbrac de culoare, de veselie, de viaţă, ca sa îmbrac cenuşii cojoace imaginare care să-mi ţină de cald în iarna ce urmează. Toamna mă sperie şi mă întristează, prevesteşte pornirea – iar – pe acelaşi lung, incredibil de lung drum, anevoios de parcurs, până la primăvara renaşterii. Toamna înseamnă dor, înseamnă amintiri, înseamnă plecare, înseamnă conştientizare a faptului că timpul trece. Inevitabil.