De azi sunt mamă de școlar!!!

Da, anul acesta toamna are cea mai specială nuanță pentru mine. Puștiul a început azi școala!
Începuturile de toamnă mi-au fost, de când mă știu, cele mai frumoase perioade ale vieții, pentru că au însemnat începuturi de an școlar… poate mai puțin începutul clasei întâi legat de care nu-mi mai amintesc decât de-o mână care m-a primit din altă mână și de multe lacrimi. Altfel, toate începuturile de școală mi-au fost prilej de bucurie, de entuziasm. Nu, niciodată, dar niciodată, în copilărie și adolescență, nu mi-au plăcut vacanțele. Mi-era greu să le fac față și abia așteptam să treacă. Așa că începutul de școală era emoționant. Mă emoționau și bucurau seturile de rechizite pregătite, penarele noi, creioanele și toate nimicurile care, parcă promiteau o lume nouă, colorată, vie.
Ahh, nu, nici măcar n-am fost, cel puțin nu în școala primară, un elev de nota zece. Mai degrabă pe la 8, pe-acolo. De putut, aș fi putut mai mult, dar dacă nu mi se cerea, de ce? N-am avut noroc de prea mulți profesori implicați, sau, cine știe, e prea mult de-atunci…
Parcă ieri am fost în clasa întâi. Anii de liceu, cei de facultate, toți parc-au fost de-abia ieri. Și-acum sunt mamă de școlar. Copilul meu care de-abia ieri a fost un bebeluș cu pielea fină și energie multă, apoi prichindel de grădiniță, plângăcios și emotiv, cum aș putea uita prima lui zi de grădiniță, acum e școlar.

Acum merge la școală și-mi pare că acesta-i cel mai emoționant început. Are șase ani, e mare, cum zice el. Și e, într-un anumit fel, mare. E independent, implicat, curios, năzdrăvan… dar e și mic, de-abia de-un metru douăzeci. Mi se pune un nod în gât de fiecare dată când îi privesc uniforma (de-abia o vestuță și o cravată) sau rechizitele pregătite pe birou. Îmi pare că prea-i uluitoare viteza cu care aleargă spre maturitate și-aș vrea să mai stea. Să mai copilărească, să mai i se pară viața simplă (uite, mami, costă doar O sută, numai una și unu e cel mai puțin), să mai aibă candoarea și seninătatea asta a copilăriei.
Cât despre școală, aș vrea să-i fie timp de deschis uși spre lume, spre cunoaștere, spre a fi, nu timp de limitare. Aș vrea să-i fie drumul lin, dar știu că-i va fi presărat cu piedici și multe bătălii. Măcar să le facem față cu bine.
Deocamdată, prima zi de școală ne-a fost cu mai multe emoții decât credeam (la el, că despre mine știam că voi fi cu sufletul în ghimpi!), cu mai puțin interes decât speram și cu mai multă agitație decât era nevoie. A fost candoare și emoție și nerăbdare și careu tradițional de școală și sală de clasă frumos amenajată. A fost frumos azi. Și ușor. Dar vedem de mâine…