Un tânăr accidentat grav pe trecerea de pietoni e resuscitat în maşina celor de la SMURD şi, la doi paşi, cei doi şoferi implicaţi în accident, se ceartă ca la uşa cortului, aruncând unul vina asupra celuilalt.
Se întâmpla ieri după amiază, în apropierea locului meu de muncă. O colegă de-a mea s-a aflat la un pas în spatele tânărului acela. La un pas să fie în locul lui. Starea ei de şoc, cuvintele pe care de-abia le putea articula, spaima incredibilă… îmi repeta întruna – puteam să mor, puteam să mor… Dintr-o dată, pentru ea, lucrurile s-au înţeles altfel. Toate problemele de care, în cursul zilei, se plângea, au devenit neimportante. N-a mai rămas decât amintirea tânărului acela azvârlit ca o păpuşă prin aer, sfărmat apoi pe asfalt şi sentimentul cumplit al fragilităţii vieţii.
Doar atunci simţim că viaţa e preţioasă, când ne aflăm în situaţii critice? Când înţelegem că putem s-o pierdem uşor?
De ce nu suntem capabili să înţelegem cât ne e de fragil echilibrul decât atunci când se clatină?
0
Articol anterior
6 comments
E vital pentru om sa poata scoate din zona constienta ideea mortii. Toti stim ca vom muri insa nu putem trai cu acest gand. Sunt multi care declara sus si tare ca ei nu se gandesc asa mult la moarte. Adevarat insa in subconstient moartea e prezenta totdeauna caci ea este peste tot in jurul nostru.
A avea un sens e nevoia absoluta fara de care omul nu poate trai. Pana si nihilistii si-au gasit un sens in negare. Raul infaptuit altui om are darul de a creste importanta eu-lui infaptuitorului. In dragoste din nou se gaseste un sens. Ce vreau sa spun – cred ca tot, dar absolut tot ce facem in viata se datoreaza fricii de moarte. Absolut tot. Scotand moartea din zona constienta putem mai lesne capata impresia ca ceea ce facem este important, ca aceste nimicuri ne ridica undeva sus, ca avem o importanta si un sens. Bogatia, dragostea, crima etc – sunt doar forme de lupta cu moartea. Daca animalul lipsit de intelect isi duce lupta cu moartea strict prin perpetuarea speciei, omul iata ca duce aceasta lupta pe doua fronturi. Constiinta mortii e cel mai mare dusman al omului. Tot ea poate fi cel mai mare aliat. Important e cum intelegi sa duci aceasta lupta – daca dragostea poate fi un teatru de lupta cu efect benefic asupra vietii, razboiul cu siguranta nu.
Revenind la amica ta – intamplarea a fortat acceptarea in chip brutal a ideii ca moartea este inevitabila. Faptul ca cei doi soferi sunt pusi la zid chiar si de tine arata ca esti afectata – ei reprezinta un pericol cert asupra vieti si trebuie inlaturat. Pastrand proportiile sentimente asemanatoare imping oamenii in razboaie – inamicul atacator, cu tot ceea ce inseamna el, este perceput ca fiind un pericol ce trebuie inlaturat. La randul lui cel ce ataca o face din dorinta de a da un plus de importanta si sens propriei existente.
In final, mi-aduc aminte ca citeam undeva cum calugarii budisti – daca nu ma insel, oricum niste insi intelepti – tineau pe birou un craniu, purtau la gat lantisoare ce reprezantau cranii. Desigur ca obiceiul il aveau tocmai pentru a nu lasa ideea mortii sa le fuga din campul constient – analizand viata sub constiinta permanenta a mortii vei intelege negresit ca existenta ta este fara de sens de o duci in violenta, cu sens doar daca o dedici combaterii ei. La asta ar trebui sa se rezume viata – doar asa vei putea spune ca ai avut un sens.
poate o teama de desprinderea spre altceva total noou…
Da. Numai in acele momente ne dam seama de efemer si ne scuturam de falsele valori care ne impresoara si pe care le adoptam din rutina.
[…] pătrată, blog leneş rău, zinnaida, lili3d, vizualw, vultureşti, nea costache, alice georgiana, normalitatea anormală, mirela pete, dictatura justiţiei, theodora, teacă, rabinu’, tudor, obiectivsubiectiv, […]
doar atunci realizam..dar uitam la fel de repede
[…] Am ales cu grijă cupa crema cu ness, ceaiul, cappucino, băuturile, prăjiturile, salata de fructe și tortul, care îmi place la nebunie. […]
Comments are closed.