… dar complicate.
E o dimineață mohorâtă de iarnă tomnatică, plouă de prea multe zile, mai ceva ca-n versurile bacoveniene iar stropii reci și deși nu prea mai lasă loc de magie. Și vremea a cam luat-o razna, s-o fi molipsit de la oameni, nu?
Nu (mai) cred în magie și totuși mă străduiesc să o creez până-n cele mai mici detalii. Pentru că Puștiului încă îi e de folos. Și, cumva, poate din dorința prea mare de-a se întâmpla acest lucru, un strop tot mă cuprinde și pe mine. Și-o să mă bucur, de bucuria lui.
M-aș întoarce în timp în anumite momente ale vieții mele și le-aș spune unor oameni niște lucruri. Oamenii-s diferiți, lucrurile cam aceleași… le-aș spune că nu-i degeaba vorba care spune că apa trece, dar pietrele rămân. Că timpul, inevitabil, demonstrează care-s lucrurile cu adevărat importante. Și printre ele, la loc de frunte, e loialitatea față de oamenii care ți-au pus inima în palme, oferindu-se.
În cercul nostru strâmt, limitat, unde încercăm să stăm frumos la căldură, într-o confortabilă detașare de lumea înconjurătoare, ne e greu să avem parte de momente în care ceva din ceea ce putem noi să facem, chiar fără prea mult efort, produce o schimbare în viața cuiva, sau măcar aduce o bucurie. Mică ea, dar reală. Ca a mulțimii de copii romi cu mâinile întinse către mine, să le ofer cutii Shoebox, de vineri. Sau a copiilor care m-au îmbrățișat ieri cu atâta recunoștință, că sunt acolo, cu ei, la casa lor de împrumut.
Deși tot rătăcesc căutând un sens limpede, un drum trasat în linii clare, cumva am sentimentul că rostul meu e legat (și) de copii. De copiii care provin din medii defavorizate, cei pentru care mi-aș dori să pot face mai mult decât să le duc o cutie cu dulciuri sau un pachet de rechizite, o dată, de două ori pe an. Un ceva care sper să se concretizeze, încet, încet.
Sunt bune și finalurile acestea de an, deși timpul nu trece în favoarea noastră. Măcar ne face să privim în urmă, să vedem ce-am fost și ce-am făcut în anul ce-a trecut, să ne dorim să facem mai multe, să plănuim, să credem că o să fie mai bine în anul care vine. Încă n-am ajuns la momentul retrospectivei, însă știu că sunt multe lucruri pe care le-aș vrea făcute în noul an.
Voi ați privit deja în urmă, la 2014-le cel pe terminate?
7 comments
Privirea mi-e doar în jos. 🙁
Nu e chiar așa. Și oricum, nu trebuie să privești spre stele ca să știi că sunt acolo, nu? 🙂
Dar asta numai după ce ni se povesteşte despre ele… Şi uneori rămînem cu poveştile, fiindcă nu apucăm să ajungem ad astra… 8->
>:D<
Eu zic sa te lasi cuprinsa de magia sarbatorilor, lasa trecutul in pace!
Iti doresc sarbatori linistite :*
Păi na, să vină cu forța peste mine, spiritul zic, că altfel nu garantez… :))
Glumesc. Un pic.
Să fie… sărbători cu drag și la voi! :*
Loredana, oameni ca tine fac lumea frumoasa. Iti multumesc pentru tot ce faci si, mai ales, pentru ca ai curajul de a impartasi lucrurile bune si mai putin bune din viata ta.
Te citesc cu mare drag si ma las furata de gandurile tale, chiar daca nu te aprob mereu. Ceea ce faci tu lasa urme frumoase, precum desenele pe astfalt. Chiar daca poate parea putin, sa stii ca nu e. Nu e putin lucru sa aduci bucurie.
Chiar daca uneori sunt revoltata ca oamenii sunt dispusi sa daruiasca doar de sarbatori ( altii nici atunci), pana la urma, tot eu imi zic, de ce nu? Daca tot n-au timp, bani sau inspiratie de fapte bune, macar o data pe an sa-si faca timp pentru asta. Ma intreaba unii colegi care ar vrea sa faca anumite cadouri acum, unde sa se duca si ce sa ia. Le-as spune ( dar incerc sa pasez raspunsul altora), sa mai stea un pic, ca oamenii mananca si in ianuarie. Un cadou de Craciun e un lucru minunat, 10 pachete cu dulciuri nu mai reprezinta o mare bucurie pentru un copil.
Cred ca orice pachet ar trebui daruit cu iubire. Cred ca ar trebui sa ne dedicam macar cateva minute celor carora vrem sa le oferim ceva, sa inteleaga ca ne pasa de ei, nu ca vrem noi sa ne simtim vrednici de a da ochii cu o noua sarbatoare a Nasterii Domnului. Cred ca o invitatie la masa de Craciun poate fi un cadou frumos. dupa cum cred ca un dar nu trebuie sa fie intotdeauna palpabil, material.
Cea mai importanta resursa a noastra, a oamenilor, este timpul. Pentru ca gasesti timp pentru lucruri cu adevarat importante iti sunt recunoscatoare, Loredana si te imbratisez cu to dragul. Mergi inainte si intr-o zi,probabil, vei stii care iti este misiunea. Va fi o zi extrem de fericita!
Felicia, venind din partea ta, tot ceea ce-mi spui mi se pare prea mult…
Sunt în asentimentul tău, cu dăruitul de Crăciun… mi-e greu și apăsător să fac față la tot restul anului în care orice proiect umanitar merge mult mai greu – cum e cel cu rechizitele, de exemple, la început de an școlar… și mă supără faptul acesta însă, pe de altă parte, cumva tot trebuie să profităm de deschiderea pe care o au oamenii în luna decembrie… mentalitatea asta ar trebui să o schimbăm, dar e și cel mai greu lucru de făcut… și atunci, mergem înainte, cum putem, sperând să mișcăm ceva și-n restul anului…
Altfel… da, sper tare mult că o să vină ziua aceea. Te îmbrățișez și eu și îți mulțumesc mult!
Comments are closed.