… cu noi înșine.
Cumva, e gândul care-mi stăruie în minte de o vreme, s-a copt bine în zilele petrecute în Anglia – deh, ore întregi pe străzi sunt un prilej numai bun de adâncire în sine – și cred că, deși îmi pare a fi cel mai greu lucru posibil, că e extrem de necesar. De aici pornesc toate. Nu știu care-i calea – sau, poate, tocmai faptul că rătăcesc pe diferite cărări înseamnă că sunt pe un anumit drum – sau dacă există soluții clare, simple, aplicabile… însă, cu siguranță, e o datorie.
Dacă e să-mi stabilesc o tință în acest an – nu că n-aș fi făcut-o și cu un an în urmă, sau cu doi, sau trei – aceasta ar fi. Să fiu eu bine cu mine, ca să pot fi bine cu alții. Dar, așa cum mi se spune, poate că trebuie să nu mai vreau așa de tare și-n același timp, să nu mă mai împotrivesc așa de tare. Pur și simplu să las lucrurile să fie. Aham, de parcă ar fi ușor…
Se zice că, dacă îți dorești destul de tare ceva, se întâmplă. Mie mi se pare mai mult un clișeu, decât o realitate. Cred că nu ajunge să îți dorești. E nevoie de mult mai mult. De determinare, voință, implicare, muncă. Încredere, poate că în cea mai mare măsură, încredere.
Dar, poate că… e posibil!
(fotografia e făcut la Felixstowe, în Anglia, pe coasta de est, pe malul Mării Nordului, unde m-am plimbat mult, singură, de ziua mea. noroc cu Nikon-ul care are temporizator, funcție de declanșare cu întârziere… a fost, cu siguranță, o zi deosebită. de-acum iubesc marea mai mult iarna decât vara. e lipsită de aglomerația umană, de gălăgie și constrângere, și-n schimb, e un cântec. o muzică perfectă pentru suflet. rece, detașată și senină.)
5 comments
Minunat articol. Ca un gând gingaş, în acelaşi timp ferm, scăldat de valurile unei mări senine. Reci, dar senine.
Aştept cu atâta nerăbdare momentul în care să nu-mi mai doresc. Abia atunci va fi senin. Până atunci…încă mi-e zbucium. Încă.
Să-ţi fie bine cu tine, Loredana! Şi cu toţi acei oameni pe care îi iubeşti şi care te iubesc la rândul lor.
Bine cu mine… e cel mai greu. Poate imposibil, dar tot simt că am datoria să încerc.
Vom vedea, nu-i altă variantă…
Ce frumoasa e poza. Geaca ta si cerul se imbratiseaza..iar marea stiu ca seamana cu ochii tai. Iar fularul ros`, ei bine..e picatura de contrast care tine totul inchegat. Loredana, strange-ti comorile acestea limpezi, in inima ta, ca pietre de aducere aminte (cum faceau evreii..cand Dumnezeu le vorbea) si cand te-ntuneci..nu incerca sa scapi, sa lupti, sa te impotrivesti..ai mai incercat tacticile astea „how to” si vezi bine ca nu merge..ci doar sa privesti, acolo adanc, sa vezi ca-i un picur de limpede. Prinde-te de picurul ala..si la timpul potrivit, cred, o sa vezi si calea, o sa o deslusesti, o sa se inchege..cum se incheaga tot cu fularul tau ros`.
Și dintr-o astfel de cutie a bijuteriilor sufletești să ne hrănim, nu? Tare bine ar fi să fie așa simplu… doar că atunci când ești zguduit de o furtună, zău că nu mai poți vedea limpede în jur…
Timpul potrivit… îl las să vină el, când o veni… 🙂
Ah, nu stiu daca sufletul nostru infometat se poate hrani doar dintr-o astfel de cutiuta..dar, in vremuri negre, e musai. Pentru ca vremurile negre sunt nemernice, sunt impotriva sufletului, sunt hoate si criminale. Si cred, trebuie sa le invingem cum nu se asteapta..prin speranta. Speranta dincolo de orice ratiune. Printr-o sfidare copilaroasa..de genul „Da, e negru-negru, dar atata timp cat sufletul meu cere lumina, inseamna ca exista acea lumina.” Pe mine asta ma tine cumva..intr-o asteptare dulce, cand totul e amar in mine si-n afara.
Comments are closed.