Îmi plac cărțile lui. Taie în carne vie și obligă la conștientizare. A lumii de lângă noi. A unor oameni, la fel ca noi… și atât de diferiți. Am citit toate cele trei cărți pe care le-a scris. Și mi-au plăcut toate. Deși e vorba de ficțiune în fiecare dintre ele, pentru că romanele lui, chiar dacă pornesc de la fire de realitate, se împletesc cu ficțiunea, deși nu sunt cărți documentare, au un ceva anume care atrage ca un magnet. Pentru mine, clar, a fost vorba despre faptul că vorbesc despre o cultură atât de diferită și despre o realitate care, poate, e și mai cruntă în viața de zi cu zi, față de cum e descrisă în cărți.
După Splendida cetate a celor o mie de sori, mi-a fost recomandată cartea Vânătorii de zmeie. Am citit-o. Am trăit-o. Am terminat-o și-am trecut la Și munții au ecou, a aceluiași autor. Trei cărți aproape la fel de incisive. Cu subiecte ușor diferite, cu un nucleu comun. Tristețea cruntă a vieții, a unor vieți private de toate acele lucruri pe care le considerăm de la sine meritate, normal să fie. Lumea Afganistanului, o lume a războaielor și a mutilării. Fizice și emoționale. Și totuși, o lume a oamenilor însetați după apropiere, după dragoste, după apartenență.
Vânătorii de zmeie, o carte despre prietenie, m-a bucurat și m-a întristat în același timp. M-a bucurat capacitatea oamenilor de apropiere, de loialitate, de încredere, chiar în condiții vitrege. Și m-a întristat o altă caracteristică a oamenilor, egoismul, teama, limitarea. Drumurile vieții care se despart din motive care ar trebui să fie anulate de afecțiune. Amir și Hassan, doi băieți care cresc împreună, însă sunt despărțiți de conveniențe și reguli ale unei societăți devastată politic. Întâmplări care schimbă cursul vieții, sacrificii și poveri emoționale, culpabilități și prețuri plătite pentru împăcarea cu sine, pentru regăsirea încrederii, a păcii interioare. O carte despre prietenie, și-n aceeași măsură, despre libertate. Acea libertate care, în Afganistan, are un cu totul înțeles decât în alt loc al lumii.
În Și munții au ecou, împletirea destinelor celor din carte mi-a părut o capacitate măiastră de scriitor a autorului (se și spune despre el că are mult talent scriitoricesc, de altfel, pentru a scrie a renunțat la cariera de medic). În această ultimă carte a lui, publicată recent, în 2013, modul în care toate acele fire invizibile îi leagă pe oameni, toată acea dovadă că sufletul unește ceea ce timpul sau distanța despart, e fascinant. Cartea urmărește mai multe generații de familii afgane, având ca punct de plecare momentul în care o fetiță, Pari, e vândută de tatăl ei unei familii înstărite, pentru a-și putea întreține propria familie rămasă. Cartea urmărește mai multe personaje, parte mai apropiată sau mai îndepărtată a aceleiași familii, timp de mai multe generații, cu acțiune desfășurată în mai multe colțuri de lume, reușind să țină strâns acel fir care unește personajele în jurul aceluiași punct emoțional.
Toate cărțile lui au o încărcătură emoțională puternică, toate transmit trăiri și emoții, bucurii și mult, mult mai mult, suferințe, tristeți și sentimente de răzvrătire, de neacceptare. Toate vorbesc despre o lume oprimată. Că e vorba de un copiii crescuți în acea cultură plină de cruzime, că e vorba de aspectele materne sau paterne atât de controversate, sau de istoria unor generații întregi prezentate într-un mod frumos împletit… totul se strânge în jurul aceluiași nucleu. Sentimentul de nedreptate.
Mi-au plăcut toate cărțile lui. Și mi-aș dori să mai scrie.
