Terapie de joi. În bucătărie.

Nu, nu știu vreo rețetă minune. Sau poate că e, de fapt. Pentru minți prea aglomerate, ca a mea. De multe ori ceea ce mă salvează de la a gândi prea mult (și nu oricum, ci așa, extrem de furtunos și obositor) e ceva ce pot să fac cu mâinile. Un efort fizic, o muncă mecanică. În bucătărie azi.
Bucătăria nu prea e locul meu cel mai confortabil și, în ultimii ani, plăcerea de-a găti s-a redus mai mult la necesitate sau la câte o activitate împreună cu Puștiul, să mai diversificăm ceea ce facem împreună, deși pentru el durează cam zece minute interesul și curățenia de după de vreo zece ori mai mult. Și mai sunt și zile în care simt că nu mai fac față agitației, nervilor, stresului, frustrărilor și celorlalte asemenea și cum răbdarea nu-i un punct forte de-al meu și starea zen oricum nu vine de la sine ci e musai să trec prin foc și sabie… mi-e necesar să mă agăț de ceva. Să găsesc o cale de-a nu mă afunda mai rău. Așa că azi am decis să frământ aluat de pâine. Să-mi ocup mâinile, ca să tacă vocile din mintea mea.
Și cât am mai frământat, uff. Făină neagră, un pic de drojdie, niște lapte, un pumn de semințe, un strop de ulei și un praf de sare, niște apă caldă și multe, multe gânduri lăsate să se ducă. Așa, cu fiecare pumn strâns în aluatul acela, cu fiecare răsucire, învârtitură și ce-o mai fi fost, am simțit că se liniștește și în mintea mea ceva, că-s mai calme reacțiile și un pic mai puțin războinice gândurile. Doar un pic.
Puștiului îi plac mult semințele, așa că am onorat comanda de pâinici cu semințe, de susan și de floarea soarelui, că asta am avut. Le-am modelat, le-am îmbrăcat în ou și semințe, le-am aliniat pe hârtia de copt din tavă și le-am dat la cuptor, nu mai știu cât, vreo jumate de oră. Au ieșit mai pufoase decât mă așteptam, mna, mie-mi place pâinea așa, mai îndesată, mai puțin crescută. În restul de aluat am mai aruncat și-o mână de stafide, deh, dacă tot bucătăresc, îmi place să și experimentez, și-am făcut o pâine mareee, nu știu cum de-a crescut așa, ca Făt Frumos.
Cam ăsta era planul pe azi, încropit așa, în două minute, pe drumul de la birou, de unde am plecat val vârtej, luându-mă la întrecere cu gândurile ce-mi treceau prin cap, către școala Puștiului. Se pare că n-a fost chiar de ajuns, mintea mea chiar o luase razna rău și avea nevoie de terapie intensiv așa că… să fie și o porție de muffins, și-așa nu făcusem de mult, mi-am zis. Cu portocale și ciocolată, ingredientele rătăcite prin bucătărie. Storsul portocalelor eu, fărămițatul ciocolatei Puștiul, sustrăgând el, desigur, o parte semnificativă din ea. Cu muffins-urile treaba-i ușoară, cum zice Laura Adamache, într-un vas cele ude, în altul cele uscate, apoi puse împreună, aruncate-n forme și la cuptor cu ele. Au ieșit bune, nu prea dulci, cu aromă delicioasă de portocale.
S-a terminat prea repede treaba cu muffins-urile, în cap mie încă-mi jucau gândurile horă nebună așa că a mai fost loc și de niște cartofi franțuzești la cuptor. Zis și făcut, nici nu mi-am dat seama când au fost gata. Ahh, și nici vasele nu le-am lăsat nespălate. Mno, vi le arăt, să mă credeți, dar zău că… am nevoie de un buton de off. Pentru minte.