…. de copacii înfloriți și de mirosul de primăvară. Dar acesta-i un dor veșnic viu în mine. Și știu că inevitabil vine vremea lor.
… de pedalat în soare. N-a fost chiar senin azi, ci aer rece și tare, însă pedalele de sub picioare mi-au oferit același zbor sufletesc ca întotdeauna. Uit uneori cât sunt de simplu de fericită când merg cu bicicleta.
… de o anumită perioadă din jurul vârstei de 20 de ani când viața-mi părea simplă și complicată totodată și zilele aveau gust de tinerețe în floare.
… de prietenie și apropiere și sentiment de drag și emoție. Și e bine, că simt că e, poate chiar așa cum trebuie să fie.
… de scris scrisori de mână. Să pun acolo doruri care mă fac să roșesc și să le expediez către destinatari imaginari. Le scriu, în minte doar.
… de bucurie simplă, reală. De un zâmbet, de-o apropiere, de un lucru căruia-i e dat să fie. Și-i înțeleg rostul și nu mă războiesc să fie altfel decât e.
… de făcut shopping. Da, da, i’m just a girl, sometimes. O zi întreagă să mă pierd prin magazine și să-mi cumpăr. Orice, nimicuri. Vine ea, ziua.
… de simțit că timpul nu trece chiar inutil, că-mi ies unele lucruri plănuite. Încă lucrez la asta, necesită multă determinare. Luna februarie nu-i prea generoasă în privința asta. Cea mai lungă lună scurtă din an. Și cea mai urâtă, pentru mine. Dar trece, asta-i vestea bună.
(o porție de quality time azi cu una din fetele mele dragi, Kinga. fetița aceasta frumoasă, copil și femeie totodată, cu ochi verzi și viață val-vârtej în vene. cu aripi în suflet și cu o capacitate de dăruire imensă. te iubesc, fată dragă, și mă bucur că ești, că suntem, uite că o scriu (și) aici, în văzul lumii, să fie pecetluită treaba și pe când ne-or juca ăia mici și încornorați horă nebună prin cap, făcându-ne enervanți și de neînțeles și ne-or obliga să ne punem armuri și să ieșim pe câmp de bătălie. de-ăla care pune prietenia la încercare, iar și iar, că deh, oameni suntem și nu roboți și mna, perfecțiunea nu-i pentru noi, dar nici nu ne-o dorim, că prea ne-ar lipsi de multe, nu-i așa?)
Vouă de ce vă este dor?
13 comments
Şi mie mi-e dor de Kinga, dar ţi-o las ţie fiindcă sînt băiat bun. 😛 Ai mare grijă de ea, căci are inima mare dar fragilă! 😉
În rest, mi-e dor de tot ce ţi-e şi ţie dor, şi poate chiar mai mult de atît, dar viaţa calcă frîna ca o javră de bani gata supărată pe maşina primită cadou de la „tati”.
Scrie-mi o scrisoare, adevărată… Nici nu ştii cît m-ar bucura…! 😉
Pe ea nu o întrebăm ce preferă?
Sunt și scrisori… neadevărate? 😛
Corect, poate ne vrea pe amîndoi! 😛 :))
Scrisorile pot fi în toate felurile, de multe ori doar virtuale, în imaginaţia „scriitorului”. Mulţi dintre noi am uitat să scriem de-a dreptul, pe hîrtie, cu acele banale unelte pe nume creion, pix, stilou…
Mie? Nu-ți spun. Sâc! 🙂
Dar de pupat…tot te pup.
Și uneori înțeleg mai bine din ceea ce nu se spune! 🙂
:* Mulțumesc.
Mie imi e dor de vremea cand eram in pantecele mamei..cand nu-mi amintesc nimic, cand aveam un sens insa nu-l pricepeam si nici nu ma gandeam la el pentru ca nu-mi intra in „fisa postului”..ci doar stateam acolo, inmugurind, fiind pregatita pas cu pas pentru o intrare cu tipat in lumea durerii..unde sensul este, dar deseori nu-l mai vad de durere, unde sensul se lasa gasit, dar e usor inabusit de durere..azi am dureri, cred, caci altfel nu inteleg raspunsul meu..e dimineata rau pentru mine, dupa o noaptea lunga, si dupa niste zile in care de durere mi-am muscat intr-una buzele. Imi e dor de pacea si linistea din pantecele mamei cand urma the great adventure.Doar urma.. Daca e posibil asa ceva.
Nu știu dacă e posibil. Cred că avem capacitatea să ne imaginăm orice, în moduri extrem de diferite. Cine știe ce e bine și ce nu, ce e firesc și ce nu? Cred că îți e dor de o stare, de pace, de liniște. De nerăzboire. CU viața, cu sine.
O îmbrățișare, măcar virtuală, pentru tine. 🙂
Ce fete frumoase! 🙂
Si da, si mie imi e dor sa simt ca zilele nu trec degeaba pe langa mine si ca incet, incet lucrurile incep sa se aseze. Mai lent, mai cu obstacole, dar in final stiu ca o sa fie ok. Trebuie.
Trebuie. NE spunem mereu că trebuie, dar nu e doar amăgirea prin care ne convingem să continuăm?
Trebuie. 🙂
frumos…cu doruri…
cred că nu e posibil fără…
Azi si in ultima vreme mi-e dor sa alerg iar, sa beau o cafea, de vremea in care incertitudinile nu erau asa de multe si cel mai mult mi-e dor de mama care nu mai e de aproape 10 luni.
incertitudinile o să fie mereu multe, chiar dacă altele și altele… unele doruri au cum să fie alinate, altele… doar ne învățăm cu ele, cred.
seară cu doruri împlinite să fie.
Comments are closed.