34. de ani, de doruri, de viață.

Dacă tot am zis că anul meu nou începe la mijloc de lună ianuarie, și petrecerea de ziua mea trebuia să fie decalată cu vreo două săptămâni, nu? Anul acesta cam așa s-a întâmplat. O petrecere întârziată, cu efect neașteptat, care i-a dat lunii februarie din acest an un parfum aparte. De drag.
Drag de oameni și de harta lumii. Dragul de lumea largă l-am învățat târziu, cel de oameni mi-era întotdeauna împregnat în piele. Însă amândouă sunt, cumva, cred, esența vieții mele, nucleul în jurul căruia se învârt toate. Și asta-i ceea ce am și primit de ziua mea. Drag de oameni și-un strop din lumea largă, frumos strâns la un loc într-un cadou extrem de reușit.
Prietenia. Am scris de multe ori despre asta, și-aș putea să mai scriu. Despre ele, fetele mele dragi. Cu care încerc să-mi sincronizez pașii, ceea ce nu-mi iese, nu ne iese întotdeauna și purtăm războaie de multe ori inutile, sau, poate, tocmai bătălii care ne duc acolo unde trebuie să fim, care ne învață despre prietenie și despre statornicie și despre loialitate și despre implicare. E drept că mă doare sufletul uneori de cât îmi sunt de dragi aceste trei fete. De cum le-aș ține strâns lângă mine, să nu împart cu nimeni ceea ce avem noi împreună, ceea ce au să îmi ofere. Și-mi oferă. Deși stângaci și poate haotic și poate nu așa cum m-aș aștepta, ele îmi oferă. Așa cum ele simt, așa cum ele pot. Și măcar uneori, înțeleg că așa e mersul firesc al lucrurilor.
Și mi-au oferit și acum. Drag mult, tocmai ceea ce aveam nevoie. Gesturi frumoase și emoție și fâstâceală, care-mi vorbesc despre implicare, despre străduința lor de a-mi arăta că contez, despre eforturi în comun pentru a-mi face mie o surpriză frumoasă. E drept că uneori surprizele nu ies, dar… dragul acesta de-a oferi, nu greșește. Ajunge direct acolo, în miez de suflet.
M-am simțit iubită de fetele mele aseară. Și tare le mulțumesc pentru asta.