Articolul de final de an

2016 a fost un an greu, dar probabil nu cel mai greu. Nici cel mai rău. Cu siguranță poate fi mai rău de-atât, 2017 își ascute deja colții, n-o să stea prea mult pe gânduri înainte de a-i înfige în beregată. Și deh, o să primesc fiecare lovitură cu disperarea omului sătul să fie lovit și-n același timp, cu încrederea că nu-s neapărat niște lovituri, ci modalități prin care sunt determinată să privesc în altă direcție sau să schimb ceva. Ahh, se poate mai zen de-atât?!

2016 mi-a fost un carusel de emoții, decizii, începuturi și sfârșituri. Anul acesta am renunțat la două joburi și o căsnicie, m-am aruncat cu inima înainte într-un proiect care m-a și crescut și m-a și târât prin șanțuri adânci de emoții negative, am realizat niște lucruri cu sens, am adus plus valoare în lucrurile în care m-am implicat, am luat decizii cu inima, chiar dacă mi-am bătut capul de-un perete invizibil până am simțit că loviturile-s degeaba, nici nu se așează, nici nu se liniștesc gândurile haotice din mintea mea.

N-am avut aproape oameni câți aș fi vrut, de unii m-am îndepărtat, de alții m-am străduit să mă apropii, greu și să lași pe cineva în urmă, greu și să ții pe cineva aproape. Dar cred că asta se întâmplă tuturor, unii conștientizăm, alții nu dăm prea multă importanță, însă relațiile cu oamenii ne sunt și bucuriile și tristețile fiecărei zile. Poate că lecția pe care trebuie să o învăț după acest an e că-i ok să fiu așa cum sunt, să simt emoțiile, și pe cele pozitive și pe cele negative, la frecvențe foarte înalte, dar că nu e vina oamenilor atunci când nu pot înțelege sau duce ceea ce am eu de oferit, așa cum nu e nici vina mea pentru această hipersensibilitate care mă și înalță, mă și afundă.

N-am citit nici pe jumătate cât aș fi vrut, cumva s-a întâmplat ceva, cred, anul ăsta, poate am fost prea copleșită de vârtejul de emoții, dar rar mi s-a întâmplat ca o carte să mă lege de filele ei, să mă bucure și să n-o pot lăsa din mână. Steve Jobs, Miercuri, respirăm, cartea Ioanei, Prințesa Urbană și cartea Aviatoarele României, hai să zicem că ele mi-au mers la suflet, c-au atins ceva ce mai putea fi sensibilizat pe-acolo.

De călătorit, din ultimii ani acesta a fost cel mai neproductiv an, înafară de călătoria prin Italia din ianuarie, am stat pe tușă. Cu frustrări adunate, și nemulțumiri și zbateri, apoi cu împăcări. N-a fost să fie, prea erau altele mereu de rezolvat. Cumva, mă gândesc că mi-e vreme de călătorie către mine însămi, nu către alte zări. Tot ce-mi doresc e să fie cu sens, să ducă toate aceste drumuri spre un sine mai sigur și mai împăcat.

Nici cu muntele nu m-am întâlnit atât de des pe cât ar fi vrut sufletul meu, dar măcar în 2016 am făcut prima mea tură de iarnă, prin zăpadă mare și tare bine a fost, am decis clar că-s fan ture de iarnă, nu de vară. Eu, care nu iubesc deloc iarna. Dar muntele îmbrăcat în haină albă călduroasă, chiar are ceva magic.

Dintre cele pe care le regret cel mai mult e faptul că n-am făcut mai multe fapte bune pentru cei din jur, că nu m-am implicat în mai multe proiecte care să ajute oameni, copii, că n-am reușit să fiu suficient de atentă la nevoile celor din jur, prea preocupată de cercul meu îngust și strâmt. Sper să reușesc să remediez în 2017, tare necesar îmi e.

Am făcut ediția a cincea de Skirtbike, indiscutabil a fost cea mai reușită ediție, șapte fete s-au bucurat de câte o bicicletă nouă, realizare deloc banală pentru Baia Mare și un eveniment organizat strict voluntar. Am decis să fac Balloon Fiesta, cumva am prins aripi în ceea ce privește acest proiect, e bucățică vie de suflet, să vedem cum vor decurge pregătirile. M-am înscris la un master la Cluj, mai ales că e așa, doar un moft al sufletului meu, e prețios.

Am plâns mult, m-am zbătut mult, am crezut de multe ori că mai rău nu poate să fie, m-am ridicat, am căzut iar, uneori am simțit că îmi cresc aripi, alteori că mi se retează aripile cu cruzime, am alergat și m-am oprit, am căutat și-am căutat și iar am căutat. Nu știu sigur dacă am și găsit, dar știu că am continuat. Și continui.

Câteva bucurii din anul acesta, că țin musai să închei într-un ton optimist, eu, omul care vede întuneric și atunci când e soare în jur. Sunt ironică cu mine, desigur, bănuiesc că asta-i o calitate pe care-am dobândit-o anul ăsta. Am ales fotografii cu 12 momente în care știu sigur că m-am bucurat. 

(zi de naștere surpriză la Roma, pe munte cu Kinga, încurajând pe Marc să-și învingă teama, pe biciclete de Ziua Iei, margaretele de după SkirtBike, pedalând la SkirtBike Cluj, un pic pe munte, zi faină cu Puștiul, la Untold cu Diana, zbooor minunat, înscrierea la Babeș, o inimă de gheață în mâinile Puștiului cu suflet așa de cald)