Mi-aduc aminte de ce-am decis, pe 1 ianuarie 2011, să-mi fac un blog. Era un blog nou, înainte scrisesem câțiva ani pe alte două bloguri, anonime ambele. Pusesem acolo visuri și emoții și lacrimi și bucurii, dar erau incognito și simțeam, cumva, că trișez, eu față de mine însămi. Așa că am vrut să scriu pe un blog unde să fiu eu, cu toate ale mele, bune, rele, să am curaj să mă privesc în această oglindă a online-ului cu maximum de sinceritate de care sunt capabilă. Da, o oglindă înseamnă să am curaj să scriu ce-mi trece prin cap, ce-mi face sufletul să vibreze sau să se încovoaie de durere. Să dau drumul gândurilor și emoțiilor în lume, știind că mă citesc și oameni cărora le sunt dragă, dar și oameni care întorc capul pe stradă atunci când mă întâlnesc, și oameni care-mi sunt alături, dar și oameni care, cel mai probabil, așteaptă cu sufletul la gură să mă vadă la pământ. Deh, firescul vieții.
Așa că, șase ani sunt aici. Un jurnal intim foarte public. O față a mea pe care n-o întâlnesc adesea oamenii cu care intru în contact, dar pe care o recunosc cei care sunt suficient de aproape de mine. Real sau virtual.
Mi-a adus multe blogul acesta. Oameni, proiecte, drumuri noi, uși închise, uși deschise, de toate. Dar, cel mai mult, e un exercițiu extrem de important pentru mine. Un exercițiu de consecvență, faptul că scriu aici de șase ani în mod constant e unul dintre cele mai stabile lucruri din viața mea. Și scriu cu sinceritate, încercând să nu mă mint nici pe mine, nici pe ceilalți, să privesc cu onestitate la ceea ce trăiesc și să am curaj să-mi asum tot, bun și rău. Nu zic că iese mereu, că văd mereu calea, dimpotrivă, de obicei rătăcesc, dar… măcar merg. Și merg și merg.
Sunt recunoscătoare că am locul acesta al meu. Sunt recunoscătoare că am curaj să exprim, de cele mai multe ori, tristeți. Că acolo-i mai greu. Să recunoști că nu ești bine, să te zbați să înțelegi, să-ți expui inima pe un stâlp, atârnată și vulnerabilă. Sunt recunoscătoare că scrisul mi-e terapie și mângâiere și m-ajută, de fiecare dată când închei un articol, să simt că pot, că mai pot.
Anul trecut selectasem câte cinci articole pentru cei cinci ani care trecuseră, am aruncat acum o privire peste ele, mi-au lăsat o senzație plină, de prețiozitate. Pentru 2016, am ales șase articole care mi-s așa, lipite de suflet:
La Napoli cu un copil de șapte ani
Munte, zăpadă, prieteni și miere
Îl învăț să zboare
Emoțiile ediției a cincea de SkirtBike Baia Mare
Untold. Prima oară când am îmbrăcat un costum tradițional
Filă din povestea mea magică
Așadar, mulțumesc. Mulțumesc mult, adânc, din suflet.
Și… îmi doresc ca în 2017 să-i ofer blogului haine noi și potrivite, să-i fac un design care să-mi semene, că îmi pare rău că-l las așa, parcă într-o haină veche ponosită. Am nevoie de niște ajutor pentru asta, să vedem unde reușesc să-l găsesc. Că deh, șase ani nu-i puțin, s-a adunat ceva viață aici.
7 comments
Cînd vin aici parcă vin acasă. Cunosc locul cu ochii închişi, mi-e familiar, sînt relaxat.
Tu vrei schimbare de dragul schimbării, nu poţi sta mult timp într-un loc, în aceleaşi „haine”.
Însă design-ul „modern” e greţos de simplist, neintuitiv şi parcă făcut pentru proşti. Caută, verifică, ai să vezi. Vor fi incompatibilităţi, probleme.
Mie îmi place stilul „if it ain’t broken don’t fix it”.
Tu eşti genul curios, precum pisica.
Dar e „casa” ta.
Cum aş putea eu să te ajut…?
Altfel, mulţi înainte spre modelarea spiritului şi liniştea sufletului. 🙂
Mulțumesc, Dragoș!
Păi… vreau personalizare. De mulți ani e tema aceasta așa, complexă ea, dar fără detalii care s-o facă a mea, ca locul acesta să vorbească, și vizual, grafic, despre mine. Ce complicații vor apărea… vom vedea.
Mda, teoretic ştiu ce vrei, practic ce fel de personalizare ar putea fi aceea n-am habar. Pînă la urmă, ca să fie complet inedită, poate ar trebui să angajezi un artist grafic cu temeinice cunoştinţe HTML/PHP/JS/CSS care să-ţi creeze o temă unicat. Din păcate nu mi-s eu acela.
Din punctul meu de vedere, important e ceea ce transmiţi, adică mesajul în sine, nu suportul lui, dar deh! io văd lucrurile practic, bărbăteşte, tu… ca tine. 🙂 Sper să apară cumva şi soluţia.
„… Cu maximum de sinceritate de care sunt capabila” e bine spus, e o formulă utilă pentru când cauți să te sustragi de la o introspecție mai profundă. Eu asta numesc zonă de confort. Acolo unde te complaci în a fi numai atât de sincer cu tine cât ești capabil. Nu plecatul pe munte când ți-e lene, ci săpătura adâncă în propriul inconștient este ieșire din zona de confort.
Mulțumesc, Max, la mulți ani și ție! 🙂
Multi ani frumosi inainte, Loredana! Faci o treaba minunata iar noi, cei care te citim, uneori din umbra, alteori scoatem timid capsorul si comentam, suntem alaturi de tine.
Te imbratisez cu drag.
Ana dragă, tu ești dintre cei vechi și dragi de pe aici și tare-ți mulțumesc! Te îmbrățișez și eu și îți doresc să ai un an cu multe momente spectaculoase, de neuitat!
Comments are closed.