Așadar, un strop de nebunie…

Poza asta e făcută în Danemarca, în iunie… m-am oprit atunci la chioșcul acela unde se vindea înghețată tocmai pentru inscripția – slogan agătață acolo. Pentru combinația aceea… imposibilă, probabil. Să ai și pace, și dragoste și înghețată – sau, după caz, ceva bun ce-ți place – mi se pare aproape IMPOSIBIL.

Și pentru că am tendința să alunec în jos pe o pantă emoțională, o să mă agăț de lucrurile care TREBUIE să conteze, chiar dacă acum nimic nu pare a fi destul de important…

Povestea de ieri nu e chiar una obișnuită, de fapt, dimpotrivă, e din categoria – lucruri nebunești și minunat de frumoase. De care VREAU să POT să mă bucur.

Nu e nici un secret că, de multă vreme deja, îmi plănuiesc micile vacanțe din timp, că toate mi-s cu buget absurd de restrâns – da, credeți-mă, dacă ar fi să fac calcule, n-aș mai pleca niciunde – și cu sacrificii destul de dure. Dar, fiecare mică plecare prin lume mi-e IMPORTANTĂ și atunci, nu regret că trebuie să lupt pentru fiecare pas. (desigur, aș prefera să fie mai simplu, mai mult, mai bun, mai cu plus peste tot, dar…)

Ieri, biletele de avion, la Wizz, pe toate rutele, au avut reducere de 20% și, dintr-una în alta, navigând printre întrebări fără rost, apăsări sufletești și lucruri de care să mă agăț și să-mi strecoare entuziasm în vene, m-am uitat care-s rutele cele mai ieftine. De la Cluj… plecări către Londra, Milano, Paris, Barcelona, Germania sau Spania, pentru dorul meu de ducă, toate atractive însă, unele prea scumpe (aveam în gând o escapadă la Istanbul, în noiembrie, pentru concertul Andre Rieu), altele nepotrivite ca perioadă sau… m-am oprit la Bruxelles. Prețuri rușinos de ieftine pentru un oraș cu o astfel de rezonanță, pentru o țară cu atâta clasă și rafinament. Dar nu, Bruxelles nu era pe lista mea de viitoare vizite, nici pe departe și nimic nu părea să mă atragă… înafara prețului… cei 150 lei pentru un bilet dus întors, zău că nu m-au lăsat să merg mai departe…

Ce-ar fi dacă… mi-am zis?! și ceva în mine a zâmbit tainic, ceva a vibrat și am dat-o mai departe cu visatul… păi, aș putea? m-am întrebat… aș putea, sunt bilete pe weekend… mă duc, beau o cafea și mă întorc… bun, dar cazare, masă, cheltuieli? n-am cum să mă descurc!!! rațiunea din mine vroia să ia și ea cuvântul… Andreea, hai să o întreb pe Andreea (fata aceea minunată care a adus pe harta lumii biciclistice SkirtBike) cât de departe de Bruxelles locuiește?! (știam că e adoptată, de curând, de Belgia)… și de la gândul ăsta, la biletele cumpărate, n-a mai fost decât un pas. Unul pe care l-am făcut fără să stau pe gânduri, ajutată de entuziasmul și bucuria molipsitoare a Andreei care deja făcea planuri pentru ce vom face și ce vom vizita, și pe unde vom pedala, și ce vom mânca noi împreună…

Și uite așa, în ultimul weekend din luna septembrie o să mă urc într-un tren care mă va duce la Cluj și de-acolo voi zbura către Belgia, țara ciocolatei, a celor mai frumoase poze cu biciclete pe care le-am văzut eu și, mai nou, țara Andreei, fata plină de viață care, deși nu m-a văzut niciodată, deși nu mă cunoaște decât prin mediul virtual, nu se teme de toate nesiguranțele mele, de felul meu afundător de-a fi și mă primește cu brațele deschise în casa ei și-n viața ei. Tare sunt RECUNOSCĂTOARE pentru asta și-aș vrea să o pot și arăta.

E nebunesc, știu. Dacă mă întrebați dacă mi-e TEAMĂ să călătoresc singură, am să vă răspund că nu, deloc. Dimpotrivă, simt nevoia de așa ceva, de distanțare și de făcut pași de una singură, afară din lumea mea, spre altă lume. De închis ochii către nesiguranțe și probleme și temeri și deschis ochii către alte moduri de-a trăi viața, către bucuria descoperirii, către acea indescriptibilă senzație de preaplin pe care fiecare nou pas pe harta asta mare a lumii mi-l dă. Și ȘTIU că vor fi niște zile frumoase. De-asta și scriu despre asta. Și-mi repet. Ca să înțeleg. Să SIMT.