Aşteptări

” – Mult mai frumos era, dacă veneai şi astăzi la aceeaşi oră… zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, şi mai fericită mă voi simţi. La ora patru, mă vor şi cuprinde un frământ şi o nelinişte: voi descoperi cât preţuieşte fericirea! Dar dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. ” – Micul Prinţ, Antoine de Saint Exupery
Se zice că viaţa e o luptă dar e mai mult o aşteptare, de fapt.
Aşteptăm veniri, plecări, aşteptăm trăiri, iubiri şi împliniri. Aşteptam oameni, aşteptăm viaţa.
Aşteptăm, când suntem copii, să creştem, să fim adulţi, pentru că maturitatea o asociem cu libertatea când, de fapt, înseamnă tocmai contrariul.
Aşteptăm, apoi, să ni se arate drumul ăla lin pe care să pornim. Şi pornim. Şi-ajungem într-o rutină în care aşteptarea e un lucru pe cât de firesc pe-atât de sufocant.
Aşteptăm să treacă zilele de lucru, să vină sfârşitul de săptămână uitând că, după ele urmează alte zile de muncă.
Aşteptăm să treacă iarna, să vină primăvara, sperând că vom renaşte, odată cu natura. Aşteptăm să se termine grijile şi ne amăgim atât de uşor zicându-ne – dacă aşa e să fie, le ducem pe toate.
Aşteptăm să vină zile mai bune pentru că ne convingem că, după ploaie, iese soarele. Aşteptăm şi aşteptăm şi aşteptăm. Să fim văzuţi, şi auziţi, şi înţeleşi.
Aşteptăm să fim apreciaţi. Iubiţi.
Aşteptăm gesturi, aşteptăm răspunsuri. Aşteptăm şi-atunci când ştim că n-au de unde să mai vină.
Aşteptăm să ni se împlinească visurile şi credem cu tărie în ele, oricât ar fi de irealizabile.
Aşteptăm. Aşteptăm să trăim şi, aşteptând, trece viaţa.
Şi, până la urmă, pentru ce? Dacă viaţa toată nu-i decât un cerc în care te învârţi, ajungând, inevitabil, în acelaşi punct, cândva, cumva, pentru ce zbaterea, şi chinul, şi dorinţele şi aşteptările? Pentru că tot ce ştim să facem e să aşteptăm? Aşteptăm să simţim că pulsează viaţa în noi, că avem un rost clar, adânc, care „merită”?