Azi…

E prima oară, în toţi cei treizeci de ani ai mei când îmi petrec seara de dinaintea Crăciunului singură. Nu, nu mi-e casa primenită, nu mi-s cozonacii daţi la copt, nu-i nici un brad împodobit cu globuri si beteală lucitoare, nu-i sunet de colindă-n tindă. E Crăciun cumva? ( puştiu’  da, adulmecă aer de sărbătoare, departe, în casa bunicilor, pentru el lucrurile decurg firesc,  aşa cum trebuie, i-l voi duce eu mâine pe Moşul încărcat de daruri şi fi-va Crăciun (sau, ce-o fi să fie, că, de fapt, s-a pierdut, de mult, mult, timp, semnificaţia clară a sărbătorii, altfel, mă întreb, de ce sărbătoresc Crăciunul cei ce nu cred în Dumnezeu? )… ).
Dar azi… azi nu e, e nimic. E linişte. E ceas de coborât în mine şi de tăcere. E cadă înspumată, e vin roşu dulce, e Yiruma, e lumânări parfumate, e ciocolată neagră, e o carte veche în mână, e lacrimi pe obraji, e linişte, e depărtare. Şi sunt eu. În seara dinaintea Crăciunului. Şi, uneori, singurătatea nu doare, alină.