O ultimă picătură…

Îmi promit că e ultimul post despre Crăciun pe care îl scriu. Aşa că, vă rog, fiţi îngăduitori.
Citeam, de dimineaţă, la Ana, asta – “ Dar sărbătoarea nu exista cu adevărat decât pentru cine este în stare s-o trăiască cu un suflet sărbătoresc, pentru cine are destule resurse interioare ca sărbătoarea să-i umple sufletul cu o bucurie intensă și inefabilă. „ Şi m-am simţit, instantaneu, ca şi cum mi s-ar fi pus o etichetă în frunte. Asta mi-s, mi-am zis, e clar, s-a tras linia, concluzia, şi nu mai e nimic de făcut.  E ceva, acolo, în mine, ce s-a defectat cândva şi e irecuperabil. Nu mai sunt capabilă să simt, să mă bucur.
Şi atunci, de ce te mai zbaţi, m-am întrebat? De ce nu-i resemnare? Sau, indiferenţă? (cică indiferenţa e apanajul oamenilor cu spirit superior, altă fundătură, îmi zic!!!). Apoi, în postul Anei, am citit mai departe – „ Nu neapărat pentru că au un suflet sărac. Poate sunt pur și simplu prea triști, prea de tot obosiți de viață, prea obsedați de ceva care îi înstrăinează de lume. “. Şi m-am mirat de câtă dreptate poate să aibă. Prea obsedaţi de ceva care îi înstrăinează de lume… Ana, Ana, cum ai pus tu degetul pe rană… Când ne lipseşte ceva nu putem acoperi golul acela cu înlocuitori. Când ne întristează ceva nu putem vindeca tristeţea aia cu bucurii ce vin dinafară. Ne putem împotrivii amărăciunii ce macină în noi dar n-o putem invinge. Eu una, nu pot. De ani lupt şi tot ea învinge.
Tot spun şi repet că nu îmi pasă. Că pot să consider sărbătorile ca fiind nişte zile normale, absolut la fel de banale ca toate celelalte. Dar nu-i adevărat, e doar masca pe care mi-o pun ca să pară totul mai uşor. Să treacă mai puţin răvăşitor. Adevărul e că de-aia e atâta neîmpăcare, şi atâta zbucium, şi atâta trisţete în mine. Că aş vrea să pot să mă bucur, că îmi doresc, şi îmi lipseşte să mă bucur. Să las la o parte, sau, măcar să înghesui într-un colţ de suflet, ceea ce mă atârnă, ceea ce doare pentru că nu poate fi, şi să mă bucur de ceea ce e, cât e, cât poate fi. Să fiu recunoscătoare oamenilor ( şi sunt, chiar sunt, deşi mi-e tare greu s-o arăt!) care au ales să fie alături de mine zilele astea, să ma bucur pentru mulţimea de cadouri (şi, Doamne, cât sunt de neobişnuită să primesc cadouri!) ce mi-au poposit în braţe, să respir mai împăcată măcar prin bucuria pe care o trăieşte puştiu’. Să fie sărbătoarea Sărbătoare şi bucuria reală. Şi în suflet să fie împăcare, pace. Dar cred că, întotdeauna, o balanţă care are, într-o parte o amărăciune şi-n cealaltă zece bucurii, atârnă mai greu în partea cu amărăciunea. Tristeţile ne dor mai mult, mai rău decât ne înseninează bucuriile.
Vă doresc să vă bucuraţi. Să vă bucuraţi de oameni dragi, de apropiere, de lucruri trăite împreună. Să vă fie zilele astea nu doar nişte zile în plus, ci să fie exact aşa cum vi le doriţi! Bune.
( în câteva ceasuri o să urc la volanul maşinii încărcate cu daruri pentru puşti şi-o să conduc vreme de vreo 70 de km, singură, cu mine, prin ceaţa de ajun de Crăciun, şi-o să merg să-i întâlnesc puştiului ochii plini de licăr de viaţă, să mă hrănesc cu stropi din bucuria lui nedisimulată, să mă simt, alături de el, mai puţin inutil pe lume, şi-o să fie bine.  )