Azi călău, mâine victimă. Asta o fi regula jocului?

E o răzbunare ca viața să îl pună pe un om exact în situația în care acel om te-a pus pe tine cândva? E un sentiment de satisfacție? Asta ar trebui să ne bucure sau să ne facă propriile dureri mai ușor de suportat? Ne sunt suferințele mai ușor de îndurat atunci când știm că cei de care se leagă sentimentele noastre suferă și ei?
Că suferim e clar. Dacă n-ar fi asta, despre ce ne-ar mai rămâne să vorbim? Dacă n-am avea zbaterile, și râurile de lacrimi, și dezamăgirile, și iluziile? Ce am mai avea? Binele? Cum l-am mai recunoaște dacă n-am avea să-l comparăm cu ceva mai puțin bine?
Zicem de cele mai multe ori că oamenii ne fac să suferim. Plângem după un om iubit care ne-a frânt inima și considerăm, de la sine înțeles, că el e cel rău pentru că nu ne-a iubit. Sau nu ne-a iubit destul cât să ne facă bine (binele pe care-l credem noi bine), nu rău.
Plângem după oameni care aleg să aibă alt drum decât al nostru și pe ei îi condamnăm că n-au putut să-și cadențeze pașii după cei ai noștri. Nu ne gândim că, poate, nu ne-a fost ritmul potrivit. Îi acuzăm că sunt răi, și egoiști, și perfizi.
Clar, în toate poveștile astea, noi, cei care suferim, suntem victimele. Celălalt sau ceilalți, sunt călăii. Sunt cruzi, neîndurători, nesimțitori și nepăsători. Sunt detașați și le e ușor. Și îi urâm pentru că ei trec mai ușor – sau așa ni se pare – peste dureri, peste despărțiri, peste frângeri. Și ne hrănim sufletul, jignit de faptul că nu este iubit așa cum credem noi că ar trebui să fie, cu gândul că viața și-o fi având ea un rost al ei sau, mai rău, că s-o întoarce cândva roata. Roata vieții. Ce-o fi cu ea?
Așa o fi? Suferim pentru că ceilalți sunt răi și ne rănesc sau suferim pentru că avem o disponibilitate, o vulnerabilitate, suferim pentru că ne dăm voie să o facem? Durerile noastre sunt provocate de cei din jur sau, pur și simplu, sunt incapacități de ale noastre de a înțelege niște lucruri, de a trece prin niște lucruri, de a le face față? Oamenii cărora le dăruim – chiar fără să o ceară – părți de suflet sunt vinovați pentru că suferim sau suferințele ne aparțin, sunt legate doar de noi?
Mi s-a spus zilele astea – ” vezi, toate se plătesc. Acum sunt eu în situația ta. ” Și-am privit în gol și apoi am privit în mine și n-a fost acolo nici un fel de sentiment de satisfacție. N-a fost decât o tristețe cumplit de copleșitoare, cum n-am mai trăit, eu, cea veșnic însoțită de tristețe, vreodată. Un sentiment de nefiresc al vieții. De cruzime a vieții. Nu a oamenilor, ci a vieții, a lucrurilor care se întâmplă pe dos, care dau peste cap lumi, care fac ca ceea ce părea imposibil să devină posibil, și invers.
Nu, nu cred că lucrurile pe lumea asta trebuie să fie conform vorbei care spune că totul e după faptă și răsplată. Nu cred că un rău se plătește cu un alt rău. Nu cred, nici atunci când mi-e sufletul zgâlțâit de ghearele suferinței că durerea mea se poate vindeca prin durerea altcuiva. Nu cred că trăim ca să plătim răul făcut cuiva. Știu în ce nu cred dar nu aș putea spune în ce cred. Ce siguranțe am. Când ești pierdut, așa ca mine, printr-un labirint, de mult prea multă vreme, totul pare învăluit în nesiguranță, e mult mai greu să îți găsești calea, portița de scăpare. Și, nici măcar nu mai știu dacă asta e soluția, să scapi, neapărat. Cine-o fi știind?