Toti suntem – candva – trecatori prin viata cuiva…
Cu siguranta ni se intampla sa pasim in sufletul cuiva, sa-l atingem cu delicatete sau, dimpotriva, sa fim furtuna ravasitoare. Si-apoi, intr-o scurta clipa de neatentie, sa ne facem frumusel bagajele si sa plecam.
Dar sa lasam urme. Poate – uneori – mai adanci decat intelegem.
Gresim. Ca e normal. (Sau asta-i scuza noastra cea mai buna?)
Dar e la fel de normal sa ne-asteptam ca timpul sa stearga – nu doar sa acopere – urmele pe care noi le lasam in sufletul cuiva?
E normal sa pretindem intelegere si, poate, iertare, atunci cand realizam ca avem o vina?
Ne plangem mult ca suntem raniti. Ca – ceilalti – ne fac sa suferim. Ca suntem loviti.
Ne place mult postura de victima. In ochii altora. Si intr-ai nostri.
Privind din directia opusa, insa… avem curajul sa recunoastem ca suntem si calai, nu doar victime?
Intotdeauna ne gasim scuze pentru actiunile noastre, intotdeauna ne impacam, intr-un fel sau altul, constiinta.
Facem acest lucru pentru a ne putea continua drumul… sau, doar pentru ca ne e mai convenabil asa?
Sunt oameni carora le-am facut rau. C-a fost voluntar sau nu, mai conteaza? Candva, demult, un barbat – matur, pentru anii mei de copila – m-a vrut. Spunea ca ma iubeste. Credeam ca ma vrea doar in patul lui. M-am jucat cu el – l-am lasat sa se apropie doar pentru a-l atata, doar pentru a ma retrage cand jocul imi parea periculos – periculos pentru falsa mea pudoare si aparenta moralitate pe care-o cultivam. Jocul s-a terminat, anii au trecut insa resentimentele au ramas… si mi-e greu sa inteleg de ce-s inca vii si prezente. Desigur, gandul ca nu-i sunt – dupa atatia ani – inca indiferenta, imi gadila orgoliul de copila fara incredere in ea, devenita femeie, poate la fel de nesigura dar parca ma si sperie ideea ca timpul trece uneori lasand astfel de urme.. acolo unde poate nu te astepti.
Si totusi, nu fac decat sa-mi acord circumstante favorabile.
Hmm. Cred ca sunt doar un hoinar cu constiinta adormita.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=smxtuTy6BEw&feature=related]
0
Articol anterior
12 comments
e mult mai simplu asa. altfel trebuie intotdeauna sa despici firu’n patru si dupa ce iei o decizie trebuie sa traiesti cu ea … chestii care nu-s la indemana oricui.
Si totusi, tocmai pentru ca despic mereu firul, nu in patru, ci in sute de parti, ajung aici… ca altfel, as zice, simplu, ” asta e ” si-as merge mai departe… despre decizii e greu de vorbit, nu se intampla chiar rar sa iei o decizie si sa-ti lipseasca certitudinea ca e alegerea ” buna „.
lol … atunci cand decizi intotdeauna alegi solutia „buna” … in functie de informatiile de care dispui si de ce vrei tu (ca altfel n-ai decide ci ai amana decizia). ah, ca ulterior ai eventual mai multe informatii si deja totul arata altfel … deja e alt moment, nu cel in care ai decis.
altfel spus: n-am luat in viata mea nici o decizie eronata, deoarece mereu am decis pe baza informatiilor de moment si in functie de ce am vrut. sa mai spun ca n-am nici un fel de regrete?
Tu poti sa o spui, clar. Eu, insa, nu pot sa o inteleg. Deciziile pentru care n-am pareri de rau de-abia se intrezaresc printre regrete… sunt regrete constiente nu doar pentru decizii pe care le consider acum gresite ci, mai ales, pentru lucruri pe care le-am lasat in voia sortii, tocmai neluand o decizie intr-un sens sau altul…
Dar stiu ca, cu regrete sau fara, viata merge inainte. Si inspre directia aceea incerc sa privesc (chiar daca, da, ma hranesc de multe ori cu amintiri).
ai dreptate, chiar asa facem; ne plangem si, culmea, cand e randul nostru sa fim buni inventam scuze …. ca doar suntem oameni. si vine randul altora sa se planga ca le-am facut rau samd
Ne identificam mai usor cu postura de victima… dar asta nu sterge faptul ca, si noi, la randul nostru, facem victime… si facem. Nu cred ca exista om care sa nu treaca prin asa ceva…
Chestia aia pe care ai descris-o… se cheama cumva viata?
Da, viata, clar!
Insa, unii o traim relaxat, altii problematizam la fiecare pas. In esenta, tot viata e, desigur. Doar modul de-a o privi sau trai e diferit. Unic chiar.
Si ce rol interpretezi (mai mult) victima sau (mai mult) calau?
@old an – e greu de spus. probabil ca balanta e echilibrata. si e, cu siguranta, daca mergem pe principiul ca fiecare fapta si are si reversul. insa cred ca e mai complicat de atat. putem sa fim calai fara voie si victime cu voie. putem sa facem rau fara sa ne dam seama si putem accepta sa ni se faca rau fara sa ne impotrivim…
si… cumva, chiar si calaii sunt niste victime…
altfel spus, da, cred ca am facut rau multor oameni. cred ca fac rau inca. nu pentru ca vreau sa fac rau. pentru ca nu pot sa fac altfel.
De fapt intrebarea era alta. Iti amintesti mai degeaba „raul” ce l-ai facut sau pe cel ce ti s-a facut? Acolo se despart apele…
Apele se despart doar ca sa se-adune iar, oricum…
Nu stiu, uit multe si mi-amintesc multe. Ce folos ca mi-amintesc de un „rau” facut daca oricum nu mai pot schimba nimic?
Comments are closed.