… fără parașută.
Zău că știu cum e senzația, doar am făcut salturi cu parașuta, eu singură cu mine însămi. Cunosc perfect senzația de gol în stomac, de picioare amorțite, de minte care se zbate între adrenalină și rațiunea faptului că faci un lucru extrem – nu nebunesc, nu anormal, doar extrem. Cunosc vidul din primele clipe, întunericul, lipsa de conștiință de sine, modul absurd în care organismul se apără rupând filmul realității pentru câteva fracțiuni de secundă (mie, om care iubește zborul, nu adrenalina, așa mi s-a întâmplat). Și-apoi, dezmeticirea, conștientizarea faptului că ești doar tu cu tine, că n-ai nici un punct de sprijin, că degeaba cauți în jur, că tu singur trebuie să găsești calea prin care să ajungi cu bine la destinație.
Iubesc înălțimile, desigur, și zborul. Dar nu și căderile. Cine le-ar iubi? Și mai ales căderile acelea pentru care viața nu te pregătește deloc, ci doar te azvârle în hău?! Te pune pe marginea prăpastiei – sub scuza că ai liberul arbitru și tu singur ai ales să ajungi acolo, da’ pe naiba! – și îți face vânt. Du-te. Cazi. Dă-te de-a dura și zdrelește-ți sufletul de toate mărăcinile întâlnite în cale. Că deh, nu se întâmplă niciodată să fii înconjurat de norișori pufoși care să amelioreze căderea, care să te înconjoare cu căldură și confort.
Dai cu toate de pământ. Te frângi. Că n-ai altă cale. Simți că se rup toate în tine, și-ai face orice să poți da înapoi, să te poți întoarce într-un loc despre care simți că nu-i cel potrivit, dar măcar e mai confortabil psihic și nu trebuie să îți asumi vreo decizie atât de incisivă. Dar nu poți. Și nici nu vrei, în mod rațional, nu vrei. Vrei să trăiești tot răul acela, să știi că apoi se termină. Deși nu crezi că se va termina vreodată.
Dar cândva, cumva, că îți place sau nu, te ridici. Ești o pasăre Phoenix și îți dai seama că numai tu, în tine, din toate resturile acelea împrăștiate care pe unde, trebuie să găsești resurse pentru ceea ce trebuie să faci. Trebuie, desigur. Că nu-i o alegere. Viața nu e o alegere. Nu e cu buton de oprire la discreția chefului nostru. Și de ce ar fi? Ai putea apăsa doar o singură dată pe el și oare te-ai simți destul de stăpân pe tine, ca om, să iei decizia asta în perfectă cunoștință de cauză? Eu cred că nu, că suntem prea slabi pentru a decide noi când e momentul potrivit ca viața să se încheie. Oricum, poate că viața ta nu îți aparține numai ție. Cum îmi spune cineva – n-avem dreptul să-i lipsim pe ceilalți de ceea ce am putea face pentru ei. Și dacă mai e și un copil la mijloc… treaba e clară. Acolo-i locul tău, să faci ce trebuie. Ce, nu poți? Ba poți. Și atunci când crezi că nu mai poți, încă poți mult și bine.
Deh, bravez. Ca să nu-mi plâng de milă. Și-ntre timp, ca să amortizez căderea în gol care pare să nu se mai termine, care mă ține strâns în ghearele ei devastatoare, urc spre înălțimi, la propriu. Și zâmbesc, măcar pe dinafară.
(poza e făcută de Kinga mea, pe Aiguille du Midi, Mont Blanc, unde am fost weekend-ul trecut)