Ziua aceea… lungă!

by loredana
11 comments

Ziua de joi a fost una extrem de lungă. N-a început prea bine. Am urcat în maşina care mă ducea la aerodrom cu sufletul strâns şi cu lacrimi pe care nu vroiam să le las să curgă. Tocmai plecasem de la grădiniţa unde-l lăsasem pe Marc plângând, strigând după mine, în a patra lui zi acolo.

În plus, cerul era plin de nori, prognozele meteo anuntau o zi închisă, cu precipitaţii în nordul ţării. Nimic nu părea a fi de bun augur. La aeroclub, până la amiază, încercam să facem faţă ploii şi frigului amuzându-ne de orice.  Calculam înălţimea plafonului de nori, urmăream fiecare spărtură prin care pătrundea o rază de soare… dormeam/leneveam pe saltele, făceam simulări de salt, de aterizări, exerciţii, pregătiri. Şi aşteptam. O aşteptare cronica. Cu nervii întinşi la maxim, cu gânduri din ce în ce mai pesimiste, aşteptam.

La ora 14 se hotărăşte închiderea activităţii pe ziua respectivă. Dezamăgire dar, în acelaşi timp, şi-un fel de relaxare. Măcar se încheia aşteptarea aceea. Apoi, aşa, pe neaşteptate, se limpezeste cerul. Şi se decide instalarea startului. De-acolo, n-a mai fost timp de prea mult stat pe gânduri.

Aveam în minte, de ceva vreme, cuvinte astea – „ Este acolo, în avion, în acele momente, o graniţă. Între real şi ireal, între familiar şi straniu. Vezi cadrul uşii, pământul sub tine, cerul aproape şi ceva în tine îţi spune că nu ai ce căuta dincolo. Dintr-un stres maxim, o încordare supremă ajungi în aer, se deschide paraşuta şi se lasă liniştea. Va fi o linişte aşa cum nu ai mai auzit vreodată. De jur împrejurul tău e doar aer şi atunci vei fi mai liberă decât ai fost vreodată. E frumos, nefiresc de frumos. Şi atât de scurt. Ajuns pe pământ te întâlneşti cu tot ce îţi este familiar, vrei să fii altul, meriţi să fii altul şi te tot gândeşti de acum încolo că „aşa cum am făcut asta, voi putea face orice.” „. Mi le scrisese cineva şi mi se parea că în ele e toată esenţa a ceea ce poate să însemne un salt cu paraşuta şi mă întrebam dacă voi simţi ceva asemănător.

Am făcut două salturi. La primul salt nu m-am prea gândit la nimic. Stăteam în avionul ce mă urca la cer, între colegii mei, mă uitam în stânga şi-n dreapta, mă întrebam ce simt şi nu-mi dădeam seama. Nu era emoţie, nici adrenalină, nici măcar teamă. Era aşteptare. În pragul uşii avionului, am ezitat o fracţiune de secundă. Instructoarea mi-a strigat „salt”, eu m-am uitat la ea, am întrebat-o „da?”, ea a zis „du-te” şi m-am dus. În gol, n-am realizat ce se întâmplă, n-am avut timp să gândesc, să înţeleg, n-am avut timp nici să simt. Paraşuta s-a deschis şi parcă timpul s-a oprit în loc. Nu gândeam. Am tras comenzile, mi-am privit voalura, m-am uitat în jur… dar nu vedeam nimic, nu raţionam. Făceam totul maşinal, cu-n stres maxim în vene. Îi vedeam pe colegii mei, în depărtare, deplasându-se repede, eu aveam impresia că stau pe loc, că nu cobor şi nu înaintez. Apoi mi-am amintit de altimetru, coboram totuşi. Am ajuns jos, pe aerodrom, la vreo 200 m de punctul fix. Mi-am strâns paraşuta şi m-am întors la mesele de pliaj. Eram dezamăgită.

Nu înţelegeam ce e cu mine. Simţeam nevoia să plâng. Să mă ascund într-un colţ şi să plâng. Nu s-a putut, aveam de lucru. Nu simţeam satisfacţie, nu simţeam bucurie, nu simţeam că a fost bine, nici c-a fost rău. Nu simţeam decât o tristeţe infinită. Mă întrebam ” asta e? ”

La al doilea salt, situaţia a fost altfel. M-am dus către avion cu strângere de inimă. Pânaă la locul de lansare urlau în mine mii de gânduri. Mă întrebam ce caut acolo. Ceva, în mine, răspundea că e ceea ce doresc să fac. Se zice că al doilea salt e mereu mai greu. Pentru că eşti conştient de ceea ce urmează. Vroiam să probez acest lucru şi, în plus, vroiam să înţeleg de ce nu-i în mine euforia pe care o simţeau ceilalţi. La al doilea salt am fost prima din grupul meu. Aşteptarea – timpul de întoarcere a avionului la punctul de lansare – în uşa deschisă a avionului, a fost cruntă. Îi ziceam instructoarei că mi-e teamă, cum la primul salt nu îmi fusese. Simţeam că-mi amorţesc picioarele şi, totuşi, nici prin gând nu îmi trecea să renunţ. Era o spaimă cumplită în mine… mi-a zis să-i zâmbesc şi să sar. N-a fost zâmbetul meu dar am zâmbit şi-am sărit. Am sărit într-o poziţie dezordonată şi am resimţit mai puternic decât prima oară şocul la deschidere. Dar n-a contat. De data asta, râdeam. Şi simţeam. Şi gândeam. Mi-am adus aminte perfect paşii ce trebuiau urmaţi – mi-am privit voalura, slider-ul, am deblocat comenzile şi mi-am zis – înainte de orice, acum voi privi în jur. A fost magic. Liniştea aceea totală – exact aşa cum omul acela drag îmi spusese că va fi, era pace, era cer albastru infinit şi-o lume la picioarele mele. Şi eram doar eu cu mine. Şi-mi venea să râd, şi să plâng, şi vorbeam cu mine. Era o stare de bine perfect egală cu spaima pe care o simţisem în avion. La al doilea salt pilotarea mi s-a părut uşoară. Mi-a fost uşor să mă orientez, să fac întoarcerile necesare, apoi, ajunsă la o înălţime mai mică, mi-a fost uşor să urmez instrucţiunile instructorului de la sol. El m-a adus la cercul de 25 m cu nisip şi-am aterizat la un metru de salteaua ce era montată acolo pentru cei care fac aterizări la cm. La câţiva metri de sol deja chiuiam de bucurie, de satisfacţie, de euforie. A fost vis. Scurt dar intens. Unic.

Despre motivul pentru care mi-am dorit să fac lucrul ăsta, despre frică, despre încredere… despre trăire… o să vă scriu în alt post. Vă mulţumesc mult că aţi avut răbdare, că sunteţi aici, că prezenţa voastră îmi dă încredere şi-o stare de bine.

 

0

S-ar putea să-ți placă și

11 comments

Roscata 17 septembrie 2011 - 21:20

uhuuu, curajoasa femeie mai esti ;), felicitari!
Mi’a placut descrierea… ma tenteaza 😀 doar ca eu sunt mai fricoasa 😀

0
Reply
frmshk 20 septembrie 2011 - 13:08

Uite, asta a fost, pentru mine, un lucru pe care mi l-am dorit indeajuns de mult incat sa merg pana la capat. Stii ca se spune ca, daca iti doresti destul de mult ceva, reusesti. 🙂
Fricile, de-aia sunt, sa le invingi…
🙂

0
Reply
ovi 18 septembrie 2011 - 03:51

bravo…
toata admiratia…
felicitari…

0
Reply
frmshk 20 septembrie 2011 - 13:10

Multumesc,Ovi. Stii, nu simt deloc c-am facut un lucru care merita admiratie… acolo, printre ei, copiii care fac parasutism, totul pare atat de firesc incat n-ai cum sa privesti altfel…

0
Reply
rokssana 18 septembrie 2011 - 07:12

„era cer albastru infinit şi-o lume la picioarele mele. Şi eram doar eu cu mine.” perfect 🙂
felicitari…sunt convinsa ca esti multumita ca ti-ai implinit un vis ( cred ca nu era doar visul tau…)

0
Reply
frmshk 20 septembrie 2011 - 13:11

Multumesc. Era o dorinta, una veche. Era o nevoie de-a simti ceva, de-a verifica daca pot. Erau multe… multe inca sunt… 🙂

0
Reply
John Constantine 18 septembrie 2011 - 10:57

imi place postarea asta, cred ca citatul, si ideea saltului in general, se pot aplica si in viata de zi cu zi.

0
Reply
frmshk 20 septembrie 2011 - 13:12

Da, asa e, sunt lucruri cu care ne intalnim mereu… momente, hotarari, nesigurante…
Toate cele bune! 🙂

0
Reply
a-z 18 septembrie 2011 - 17:00

sublim! descriere faina-faina, scriicioaso!:)
sa pastrezi descrierea asta, in caz ca te apuci de scris carti, caci este de-o concizie si de-o traire toata descrierea ta, apreciabila! tolstoiana si nu doar!
ma bucur pentru ce ai trait, asa cum le-ai descris, mai mult, sau exclusiv pentru rezultatul experientei asteia, mai putin, deci pentru aspectul temerilor la care a trebuit sa le faci fata. dar, vezi, fara ele, nu mai voiai saltul doi si nici trairea nu era aceea amintita si pentru noi.
ai trecut testul! bine si mai departe! 🙂

0
Reply
frmshk 20 septembrie 2011 - 13:14

si tu, galantule… :))
e frumos ce-mi zici tu, foarte frumos dar e mult, mult mai mult decat merit eu… si nu, nu e modestie falsa… insa nu ma imbat cu apa rece… 🙂 ma bucur mult ca ti-a placut modul in care am scris, m-am straduit sa urmez doar linia a ceea ce era in mine atunci si asta a iesit…
testul? stii… testul asta trebuie dat iar, si iar… 🙂

0
Reply
Despre lucrurile pe care nu le realizăm… | normalitateAnormală 31 octombrie 2013 - 20:35

[…] de la 30 de ani încoace, am descoperit și trăit lumea zborului în așa de multe feluri – am sărit cu parașuta, am făcut zboruri acrobatice cu avioane de școală, am zburat cu balonul – […]

0
Reply

Lasă un comentariu