Când lucrurile ies mai bine decât plănuiești…

… sună bine, nu-i așa? Cât de mișto ne-ar fi, să ne face planuri, să muncim, să ne zbatem, și toate să ne iasă peste așteptări, să avem parte de reușite frumoase, de optimism, de rezultate dătătoare de entuziasm, energie și voie bună… Dar, mna, nu-i tocmai o poveste viața și n-avem decât să învățăm din toate câte ni se întâmplă, știu bine, că-n teorie tare mai sunt înțeleaptă, mai greu e când vine vorba de pus în practică…
Dar, cred că sesizați c-am un ton senin, și cam așa mi-e. Cam așa cum au fost astea două zile de weekend în care plănuiam să bag capul sub plapumă – alternativă mai comodă la nisipul ștruțului – și să trag obloanele către… orice. Deh, nu mi-a ieșit, de ce să-mi iasă?!
Mi-a ieșit cu soare și cu lucruri importante de hotărât, de-alea care n-așteaptă după mine să am chef și, uite-așa că, dacă motorul tot a fost musai să fie ambalat, am zis să-i dau serios bătaie. Aproape c-am bifat zilele astea toate cele de pe lista din articolul precedent.
Am început citind o carte pe care chiar n-am lăsat-o din mână până la ultima filă. E drept, una subțirică, o poveste – lecție de viață. Cum să te mai plângi că ai chef să n-ai chef și alte de-astea, când Oscar din Oscar și Tanti Roz a lui Eric – Emmanuel Schmitt trăiește o întreagă viață de 110 ani, complexă și încărcată de trăire, în cele 11 zile de viață pe care le mai are. Și e doar un copil de zece ani. E o carte – durere pe care noi toți, cei sănătoși, ar trebui să o citim. Că prea mult ne pierdem printre detalii, când viața e așa fragilă…
Și-așa că, ieri și azi ne-a fost timp de ieșit cu bicicletele, ieri scurt, azi aproape toată ziua. Timp frumos, Puștiul chiuind de bucurie prin parcuri și pe străzi. Așa cum știam c-ar fi, dar nu mă-ndemna ceva destul de puternic cât să ies din starea de leneveală molmomă care mă ținea-n laț. Recunosc, e cel mai bun lucru pe care-l puteam face, pedalatul mereu ne dă o stare de-aia de-a dreptul delicioasă. (și înghețata de după a fost pe măsură, desigur)

Da, da, am mai și gătit. Ieri prăjitura dulce cu mălai, una dintre preferatele noastre, zău că mi-a ieșit cea mai bună de până acum, și e ceva ce pregătesc frecvent. Azi a venit rândul… ciocolatei de casă!!! Uaaa, păi aștepta cutia de lapte praf în dulap din decembrie, era și cazul, ce dacă n-am mai făcut așa ceva de… să tot fie vreo zece ani, așa… ce-a ieșit, încă nu știm dacă e de notă maximă, dar gustul clar e… așa cum trebuie. Dovadă e Puștiul care-a fost ocupat o vreme bună cu degetele prin recipientele folosite. Și, desigur, ciocolata care așteaptă să fie tăiată.

Cu inimioara asta plină cu ciocolată ne-om începe noi săptămâna și dulce, clar ne-o fi! În rest, le-om face față, zău!
Voi?